Povestire scrisă de Andrian Bîtcă, apreciată de Augustin Cupșa la concursul trimestrial de povestiri – „o proză de gen SF, scrisă cu naturelețe și cu știința de a grada tensiunea până la final, unde autorul deschide o miză mult mai mare, cea a identității umane. Autorul știe să deruleze o narațiune alertă, făcând salturi între momentele esențiale ale poveștii”.
Exact în momentul în care era cât pe ce să adoarmă, după câteva ore petrecute privind tavanul, odaia lui Robert fu inundată de o lumină orbitoare. Somnoros, confuz și înjurându-se în sinea lui că nu închise jaluzelele, începu să se îndrepte spre fereastră ca să-și repare greșeala.
Când ajunse la fereastră, lumina puternică îl făcu să se trezească de-a binelea, iar cerul, împânzit de sute de obiecte strălucitoare, i se înfățișa acum, în toată splendoarea lui. La început, lui Robert i se păru că toate acele obiecte de pe cer ar fi meteoriți, dar își aduse aminte că nu auzise nicăieri pomenindu-se de vreo ploaie de stele. În plus, chestiile alea misterioase i se păreau prea luminoase pentru niște meteoriți și majoritatea mai și păreau că ajung pe pământ, spre deosebire de majoritatea meteoriților care ard în atmosferă.
Robert privi de la fereastră spectacolul de lumini timp de vreo zece minute, dar acesta părea că nu se mai termină. Obiectele strălucitoare continuau să cadă, care mai aproape, care mai departe. La un moment dat, lui Robert i se păru că o stea căzuse în apropiata vecinătate a apartamentului său, dar lipsa unui zgomot îl făcu să aibă dubii. „Sau poate chestiile alea nu erau meteoriți, la urma urmei”, gândi el, cu toate că habar nu avea ce altceva puteau fi.
În timp ce se gândea dacă ultima întâmplare fusese doar un vis, Robert observă câțiva oameni îndreptându-se în direcția presupusului obiect. Cum lumea, de obicei, nu se plimbă pe la orele trei din noapte, își spuse că probabil văzură și ei același lucru.
Robert hotărî să meargă și el să vadă ce era acolo. De adormit oricum nu mai avea să adoarmă degrabă. Închise fereastra, trase jaluzelele, ca să nu le mai uite deschise și aruncă pe el primele haine pe care le găsi. După ce încuie ușa, porni spre ascensor.
În cele cinci-șapte minute câte îi trebuiră să ajungă jos, strada deveni împânzită de oameni de toate vârstele. „Ori am înnebunit toți, ori ceva sigur este acolo”, gândi el cu voce tare, dar părea că nimeni nu îl auzise, toți având lucruri mai importante de făcut.
Neștiind sigur locul în care obiectul păruse să cadă, Robert porni pe urmele gloatei de oameni. După ce merseră câteva blocuri în relativă liniște, mulțimea se opri brusc și oamenii începură să șușotească între ei, arătând undeva în depărtare. Robert, neputând să vadă ce se întâmpla, începu să-și facă loc printre oameni. Când ajunse în fața mulțimii, câțiva dintre cei prezenți începură să alerge în direcția spre care arăta majoritatea.
Chiar dacă nu vedea prea bine din cauza luminii care venea din acea direcție, lui Robert i se păru că observă un obiect masiv, care era și sursa acelei lumini. De asemenea se puteau observa mașinile pompierilor, poliției și câteva ambulanțe. Cum ceilalți începuseră deja să se îndrepte spre locul cu pricina, așa făcu și el.
După ce alergă câteva minute, abia respirând, Robert ajunse la cam o sută de metri de ciudatul obiect, care semăna, poate prea mult, cu navele spațiale pe care le văzuse de atâtea ori în filme. Ca și ceilalți, privea înlemnit la obiectul care părea să aibă origine extraterestră. Chiar dacă era un mare fan al operelor sci-fi, ceea ce vedea acum în fața ochilor era prea mult ca să fie real. Și totuși obiectul stătea acolo, văzut și admirat de toți, făcându-i pe toți să reflecteze la ceea ce știau și credeau despre inteligența extraterestră.
Nava aterizase pe locul unde, până acum câteva minute, se aflau zeci de blocuri cu apartamente. Pompierii se străduiau din răsputeri să stingă incendiile provocate de prăbușirea clădirilor, iar medicii încercau să salveze măcar câțiva oameni din sutele sau chiar miile care fuseseră îngropați de vii. Poliția se chinuia să-i alunge pe cei care veniseră să privească, dar curiozitatea era mai puternică decât cei câțiva polițiști care încercau să-și facă treaba. După ce înțeleseră că era inutil să strige la oameni, se resemnară cu înconjurarea perimetrului navei cu bandă.
Se făcuse aproape dimineață când pompierii reușiră să stăpânească cât de cât flăcările. În timpul acesta, oamenii au continuat să se adune, polițiștii și restul oamenilor de serviciu primiseră întăriri și presa reușise să-și instaleze echipamentul. Doar nava rămăsese la fel de liniștită, tot cu luminile aprinse, ca atunci când Robert o văzuse pentru prima oară.
Confuzia poliției și inabilitatea ei de a se descurca cu situații de genul ăsta erau palpabile. Cu toate astea, într-un moment, un polițist cu un megafon în mână ieși în fața navei. Văzând asta, presa își îndreptă de îndată ochii în direcția aia. Făcându-și curaj sau poate neștiind ce să spună, polițistul stătu câteva clipe nemișcat, privind nava. Mulțimea amuțise, nerăbdătoare să vadă cum aveau să decurgă lucrurile. După câteva secunde care părură cât o eternitate, polițistul strigă în megafon: „Părăsiți imediat nava, cu mâinile la vedere! În caz contrar vom fi nevoiți să o luăm cu asalt! Repet, părăsiți imediat nava!”.
În spatele polițistului stăteau pregătiți câteva sute de oameni echipați până în dinți cu tot ce avea armata mai bun. Dar navei părea să nu-i pese. Enorma structură își păstra mai departe stoicismul. Oamenii priveau cu sufletul la gură și așteptau ca ceva să se întâmple. Nu-i părea nimănui ridicol faptul că polițistul vorbise într-o limbă probabil necunoscută celor de pe navă, în cazul în care era cineva acolo.
După câteva minute de așteptare, în care nu se întâmplase nimic, începu iar să vorbească: „Acesta este ultimul avertisment! Aveți 10 secunde să…”.
Polițistul nu reuși să-și termine fraza, când toți observară că luminile din interiorul navei se stinseră. Mulțimea, care păru că-și ținuse respirația până atunci, scăpă un sunet de uimire. Polițistul se dădu câțiva pași înapoi și-i lăsă pe cei înarmați să-i ia locul, pe când oamenii de rând păreau că uitaseră de instinctul de autoconservare, curiozitatea stăpânindu-i pe toți.
După alte câteva secunde, mulțimea fu redusă la tăcere când ușile navei se deschiseră și o rampă conectă pământul cu interiorul obiectului extraterestru. Atunci, locuitorii navei, câte aproximativ 15 în rând, începură să coboare rampa. De unde se afla Robert, aceștia nu se deosebeau prea mult de oamenii de pe Pământ, ci păreau, de fapt, identici, cu toate că în loc de haine păreau să fie acoperiți de un fel de armură.
Ca răspuns la toate astea, armata se pregăti de o confruntare. Polițistul care le ordonase extratereștrilor să părăsească nava urlă în megafon: „Rămâneți pe loc și ridicați mâinile, altfel vom fi nevoiți să tragem!”
Avertismentul pământeanului nu păru să aibă vreun efect asupra nou-veniților, care continuau să părăsească nava, rând după rând, până când, spre groaza armatei, toți înțeleseră că cei din navă îi depășeau numeric pe localnicii înarmați.
Nu văzuse nimeni cine trase primul glonț, dar, judecând după fețele speriate ale militarilor pământeni, era ușor de ghicit. O ploaie de gloanțe începu să se îndrepte spre vizitatori, dar asta nu părea nici măcar să le încetinească debarcarea, armurile acestora părând să fie impenetrabile. Când cei din navă se apropiară de mulțime la o distanță de la care li se puteau desluși caracteristicile fețelor, gloata de oameni fu cuprinsă de groază, curiozitatea părăsindu-i și lăsându-i goi în fața invadatorilor care nu aveau nici ochi, nici nasuri și nici guri, fețele fiindu-le doar niște petice de piele.
Iritați sau poate doar plictisiți de ceea ce se petrecea în jurul lor, vizitatorii își scoaseră armele din spate și începură să tragă, fără a discrimina, în toate direcțiile. Armata, care înțelese că armele pe care le avea erau inutile, la fel și mulțimea, care înțelese că privește moartea în față, începură să alerge în toate direcțiile. Oamenii cădeau cu sutele iar cei vii, uitând cine sunt prietenii și cine sunt dușmanii, se călcau în picioare încercând să găsească un loc în care să se ascundă.
Robert privi începutul masacrului de undeva din spatele mulțimii, dar șocul provocat de acesta îl țintui locului. Până își dădu seama de ceea ce se petrecea, majoritatea oamenilor din fața sa căzuseră la pământ. Cu cât cădeau mai mulți oameni, cu atât mai multor invadatori începeau să li se formeze caracteristicile fețelor, majoritatea din ei arătând, acum, la fel ca și victimele lor. Când, în sfârșit, Robert vru să o ia la goană, se împiedică de o victimă căzută lângă el. Ridicându-se, însă, împietri la loc. Un vizitator se afla la zece metri în fața sa. Robert privi la fața extraterestrului, care încă arata ca o pânză albă. Acesta, la fel, părea să îl studieze, în felul său, cu arma îndreptată spre el. Sunetul armei se auzi, iar Robert, care se chinuia să-și țină echilibrul, reuși să-și mai vadă încă o dată propria față, care acum îi fusese furată, înainte de a se prăbuși, la pământ, fără suflare.
