Povestire scrisă de Alexandra Meckl, aleasă de Doina Ruști la Creative Writing Sundays, la tema „o povestire în registru fantastic”, pe 2 februarie 2020.
Şi îmi duc povestea după cum oricui greu i-ar veni a crede. Am ajuns într-un azil de bătrâni când ar fi trebuit să fiu oase şi ulcele de mai bine de 75 de ani. Ihuda mă numesc, deşi când cineva îmi pronunţă numele pare mai degrabă a suna ca „Iuda”. Nu am nicio legătură cu acel personaj din Noul Testament, ba mai mult, eu n-am trădat pe nimeni la viaţa mea. Sunt, în schimb, evreu. Aş putea spune că s-a comis o greşeală majoră atunci când am venit pe lume exact la început de secol 20, eu şi mulţi alţi evrei în Europa. Ştim prea bine de ce.
În toamna anului 1944 făceam umbră în lagărul de la Auschwitz-Birkenau, o umbră ceva mai subţire în timp, direct proporţională cu trecerea lunilor. De Crăciun aproape că mi se străveziseră şi ultimele falduri de piele ce se mai bălăngăneau atunci când îmi târşâiam paşii. Înainte să mă prindă comisia SS şi să mă arunce precum un cartof mucegăit în trenul Deutsche Reichsbahn, am avut ocazia să ascult ani în şir propaganda radiofonică a domnului Howard W. Campbell, Jr, să aflu de eminenţele cenuşii ale bolnăviciosului sistem, printre care şi de Rudolf Hoess. În 1944 am fost invitat de onoare în lagărul stimabilului Hoess, eu şi încă alte 200.000 de suflete.
Am murit cu o săptămână înainte de Crăciun. Ne-am pregătit protocolar pentru duşul vieţii, nu ni s-a spus nimic de dinainte, dar unii dintre noi bineînţeles că am intuit, groaza ni se citea din priviri şi nimic nu avea să ne mai salveze. Groaza din porţile sufletului.
Culmea este că atunci când am murit, am dormit una bună şi m-am trezit dis-de-dimineaţă într-un pat de-o persoană. Mi-am simţit deodată inima pulsând, soarele trasa o dantelă mişcătoare pe peretele din dreapta. Linişte în jur. Cu bubuitul puternic de inimă aproape că nu-mi mai auzeam gândurile, am sărit din pat şi-am fugit să beau apă rece de la baie. M-am întors în cameră… oare cui o fi aparţinând? Lângă pat, pe noptieră observ un ecuson pe care scrie: Ihuda Frank Agnes, meşter măcelar, Sons&Sons Butchers, Wigan, UK. Cum dracu am ajuns din Polonia în Anglia?! Camera în care stau pare destul de sărăcăcioasă, păi dacă am murit, ăsta e Iadul? Sau Raiul? O altă realitate? Apuc nişte nădragi din dulap, măsura mea se pare, un tricou, şi ies din apartament. Afară pare cam pustiu şi decid să mă îndrept spre primul bar pe care-l văd. Ajuns înăuntru, tânjesc amarnic după o bere, din instinct mă caut prin buzunare şi dau de nişte monede stranii. Poate merge să plătesc cu ele. Reuşesc să-mi iau berea şi aflu de la un barman posac, roşcăţel, cum că suntem în anul 1999. Nu-mi vine să cred, urechile mi se înroşesc teribil şi mai trag o duşcă de bere. Cică e duminică. Îmi scot insigna şi întreb de Sons&Sons Butchers. Barmanul mustăcios dă din umeri, dar apoi îşi scoate mobilul, ce straniu arată! şi tastează. Îmi dă locaţia exactă după ce-l rog să mi-o scrie pe-o foaie de hârtie.
Reîntors acasă, urlu de foame, dar berea mă va ţine pentru câteva ore. Hotărăsc în ziua următoare să merg la adresa dată. Pe noptieră văd un portofel, pesemne al meu? Nişte bancnote răsar din el. Mă așteaptă un somn mai liniştit.
A doua zi iau un taxi şi ajung la locaţie. O clădire gri, de trei etaje, se arată. Intru, în faţă un bătrân cam hidos, o fi portarul. Mă opreşte şi-mi cere să mă legitimez, apoi mă ghidează spre presupusul meu loc de muncă. Un miros de sânge proaspăt îmi trezeşte nările. Mă simt uşor dezgustat, Dumnezeule, ce caut eu aici? Măcar moartea era sfârşitul, aşa zic toţi, ce se întâmplă aici nu-i nici măcar o reîncarnare clasică. Înţeleg şi engleza, ieri nici nu-mi dădusem seama că o vorbesc. Un bărbat voios în halat alb şi cu mâini umflate îmi iese în cale. Mă salută cordial şi-mi spune că azi avem de sacrificat treisprezece viţei. Genunchii mi se înmoaie uşor, încep să tremur. Îi spun că n-am mâncat nimic şi-mi aduce îndată un corn cu şuncă şi un pahar cu apă. „Avem trei cornuri cu şuncă de-a casei, de la abator pe zi, ai uitat? Uite şi ketchup dacă vrei.” Rânjeşte voios. Îl mănânc aproape fără să respir, după ce-l stropesc cu sos, beau apa şi mă liniştesc uşor. „Bun, la treabă acum!” urlă Andrew, căci aşa îl cheamă.
Merg după el într-o incintă imensă în care vaci, viţei şi boi stau încarceraţi în nişte spaţii extrem de mici în care nu se pot mişca, spaţii mărginite de nişte grilaje de fier pe trei piloni orizontali străbătuţi la colţuri de stâlpi din lemn. Un miros puternic de bălegar cu fân putrezit mă izbeşte. Mă ţin să nu vomit. Îndrăznesc să mă uit la animale în vreme ce străbat încăperea, urmându-l pe Andrew. Feţe triste, trist de fapt e puţin spus. O dramă li se citeşte pe faţă. Câteva animale sunt moarte, altora li se văd coastele, iar pielea le este lipită de oase. Ce rost au ele aici? Un fior îmi străbate spinarea, încep să transpir. Respiraţia mi se accelerează şi deodată îmi fulgeră prin minte imaginea de la Auschwitz-Birkenau, aceleaşi feţe, aceleaşi priviri, aceleaşi schelete dezolante! Mă ţin de stomac să nu vomit şi merg mai departe. Ce sunt eu aici, un capo?! În colţ, aproape de cealaltă ieşire, sunt adunaţi mai mulţi viţei. Andrew îmi arată cu degetul înspre perete unde e agăţat un colac de funie subţire. Tremur vizibil şi-mi vine s-o iau la sănătoasa. Dar nu o fac. Înghit în sec şi aduc bucata de funie la Andrew care deschide portiţa şi intră înăuntru. Viţeii încep a urla, dau să fugă aleator, dar nu au scăpare. Andrew îi prinde înjurând de zor. „Futu-vă mama voastră de jigodii!”. „Hai, ajută-mă, ce stai?!” strigă înspre mine. „Oare eu chiar exist aici şi acum?” îmi zic. Năduşesc şi aproape că fac pe mine. Îl ajut şi ducem viţeii speriaţi în padocul de aşteptare. Închidem uşa de fier şi ieşim de acolo. Merg după Andrew şi ajungem în faţa unor monitoare. Mi se pare ireal totul, ecrane cu multe butoane alături, ce sofisticărie o fi şi asta? Înghit în gol, sunt pierdut. Viţeii cască ochii mari, plini de spaimă şi încep a se zvârcoli. Sunt împinşi către culoarele de aducţiune, apoi preluaţi şi electrocutaţi de nişte maşinării. Simt că leşin.
Iarăşi ţi-e foame? mă întreabă glumeţ Andrew. „Uite poftim, cornul cu şuncă. Să nu zici că nu ţi-s bun amic, hehe.” Îl iau între mâini şi mă uit şocat la felia de carne. Un reflux puternic mă încearcă. Nu apuc să fug la baie, îmi vine să plâng în timp ce vomit. Voma împroaşcă podeaua cu rămăşiţe de carne de vită, cele de dimineaţă. O duhoare de hoit se răspândeşte. Nu rezist, fug de parcă e singurul lucru pe care îl pot face. „Ihuda! Ihuda! Eşti nebun?” aud în depărtare. „Ori Ihuda e nebun, ori voi sunteţi scrântiţi la minte!” strig disperat. Îmi şterg gura cu mâneca de la jachetă şi dau de o staţie de taximetrişti. Taxiul mă duce la apartament. E la etajul 9, e sigur. Ajuns înăuntru, inspir adânc, deschid geamul de la dormitor şi mă arunc.
Am murit şi m-am născut într-un abator. Sunt încercuit de grilaje de fier, de bălegar şi de zgomote disperate. Inima îmi bate ca un clopot de biserică. Un om în halat alb cu pete sângerii se apropie şi deschide zăvorul. E clar, voi muri din nou.
După moarte, m-am trezit bătrân, înapoi la azil. E 2020. Dacă mai trăiesc un an, voi scrie o carte.
