Povestire scrisă de Ramona Bratu, aleasă de Filip Florian la atelierul intensiv de scriere creativă, care a avut loc la final de 2019.
Mama și tata, în una din rarele poze făcute împreună. Ea din Galicia, Spania, el din Vâlcea, România. Cred că aici erau la nunta soră-mii, în anii ’80. Ea scundă, subțire, cu părul negru, tuns scurt și puțin ondulat. Cred că i-am moștenit sprâncenele astea arcuite, care îmi dau un aer sever. Păcat că nu zâmbește în poză, avea o dantură impecabilă. Probabil că tata era abțiguit, ceea ce o irita mai ales dacă erau în public. Și păcat că nu am o înregistrare video cu ea râzând – râdeai de râsul ei plin. Tata arată cam țeapăn în costumul ăsta de bun – mi-l amintesc mereu cu costumul de serviciu lustruit pe la coate și genunchi, care nu mai avea nicio formă de atâta purtat. Nu-i păsa. Cred că mama îl bătuse la cap să arate bine la nunta Lolei, să nu o facă de râs. Capul lui mare și chelios iese în evidență, împreună cu ochii mici înfundați în obrajii de supraponderal. Capul ăsta l-a moștenit soră-mea.
În tinerețe tata era un slăbănog, cu păr blond-șaten și ochi albaștri. Nu era vreo frumusețe, dar mie mi se pare că era expresiv. Într-o fotografie făcută în timpul facultății arăta ca un tip care știa ce voia, un tânăr serios. Acolo, la facultate, în Moscova, se întâlnise cu mama. El venit din sărăcia Olteniei, după o escală de un an la facultate în București, la A.S.E., fusese trimis să se pregătească, împreună cu poporul frate, în tainele economiei planificate. În comitetul de primire a studenților străini de la universitate era aceasta fată brunetă, mică, drăguță și plină de viață numită Dolores.
Cum de o chema pe o rusoaică Dolores? Pentru că nu era rusoaică, era spanioloaică. Și cum de o spanioloaică dintr-o țară dușmană, capitalistă, se afla la studii în Rusia? Pentru că ea acolo trăia de când era copil. Fusese unul dintre copiii trimiși cu cele două nave din Spania, refugiați în timpul războiului civil, împreună cu încă două surori. Crescuse în orfelinat, prinsese și războiul la ruși, foametea și bombardamentele. Învățaseră în limba rusă la școală, dar avuseseră în orfelinat institutori spanioli sau care știau spaniolă. De ce nu se întorsese în Spania? În Rusia putea să meargă la facultate pe banii statului, familia din Spania era foarte săracă, n-ar fi putut să o susțină. Dar, după ce va fi terminat facultatea, putea să facă cerere de repatriere. Deși cu familia comunicase foarte puțin în toată această perioadă, părinții erau analfabeți și doar cei doi frați rămași acasă mai scriau de vreo două ori pe an. Ele, cele trei surori, scriau mai des, scrisori comune – institutorii insistau să păstreze legătura cu familia din țară. Totuși, viața lor era practic acolo, în Rusia, cu colegii, prietenii, institutorii. Nu știa clar ce va face, turuise ea neîntrebată.
Deși tata nu a vorbit cu noi pe subiectul ăsta, eu știu că s-a îndrăgostit de mama la prima vedere. Dar Dolores îl iubea pe micuțul Jorge, cubanezul vesel, vorbăreț ca și ea și bun dansator – ne-a povestit ea totul.
După trei ani de facultate, Mitica a trebuit să se întoarcă în țară, trebuia să înceapă să lucreze, să își ajute frații mai mici să meargă și ei la școli. Dolores rămăsese la Moscova temporar, plângând după Jorge-cel-frumos, dar urma să se ducă la muncă unde fusese repartizată, în Daghestan, la uzina de oțeluri speciale din Makhachkala. Dar doar temporar, pentru că își depusese, până la urmă, dosarul pentru a se întoarce acasă. În câteva luni urma să se întoarcă într-o lume necunoscută, în care nu știa dacă studiile din Rusia îi vor fi recunoscute și dacă le va putea folosi în vreun fel.
I-a scris tatei înainte să plece la muncă și i-a mai scris când a aflat că s-au închis granițele, că Stalin nu mai voia să permită repatrierea până ce statul spaniol nu plătea pentru creșterea și educația copiilor. O soră apucase să plece înainte de supărarea lui Stalin, mai rămăseseră doar una la Leningrad, și ea, pierdută în lumea musulmană din Makhachkala, Daghestan.
Nu știu ce-a făcut, ce-a vândut tata atunci ca să obțină o altă bursă pentru un curs post-universitar la Leningrad. Și nu știu cum a făcut rost de bani pentru călătoria în Daghestan. Mama s-a trezit cu el așteptând la poarta uzinei. „Mitica!” Ea nu a putut pronunța niciodată „ă”. Mitică a cerut-o de nevastă și ea, impresionată de apariția lui de soldat eliberator, nu a refuzat. Acum, că nu se mai putea întoarce în Spania, oriunde părea mai bine decât în Daghestan.
Mai greu a fost să o aducă după el în Leningrad decât în România. Tovarășii au înțeles, până la urmă, că tinerii, chiar dacă au greșit având relații nepotrivite înainte de căsătorie, situația trebuia îndreptată, trebuia să se căsătorească, pentru ca acel copil să vină pe lume într-o familie în linie cu aspirațiile sovietice. Lola s-a născut la Leningrad și asta a făcut-o specială – ce cetățean român mai avea pe buletin Leningrad locul nașterii?
În România, mamei i-a fost greu să se adapteze. Nu a reușit niciodată să își însușească limba, iar asta a făcut-o să se însingureze. Putea să glumească în rusă, nu înțelegea glumele românești. Nu avea prieteni, nu avea rude, nu avea amintiri aici. Familia lui o privea ca pe un capriciu al fiului cel mare – frumoasă, frumoasă, dar cum să te înțelegi cu ea?
Tata a ocrotit-o și răsfățat-o cum a putut: i-a găsit slujbă de traducător în Ministerul Comerțului Extern, i-a adus femeie în casă. Mai întâi o unguroaică tânără, de pe la Harghita, pe care nu știu de ce mama a expediat-o înapoi după nici un an, iar apoi pe mama Veta, o femeie mai în vârstă, care m-a crescut și pe mine, căreia mama nu trebuia să-i spună ce să facă, se organiza singură. Și ne organiza și pe noi, locatarii casei.
Mie mi-era rușine când mama venea la ședințele cu părinții, mi se părea că toată lumea râdea de felul în care pocea ea cuvintele. I-am și spus că mai bine vine tata. A fost crud din partea mea, dar nici mie nu mi-a picat bine sinceritatea ei. Nu e ușor să afli că ești rezultatul unui accident, la bătrânețe.
Dar tata era un om ocupat, avea funcție mare, era plecat mult de acasă în delegații, nu avea timp de mine, de noi. Duminica ne strângea mama Veta la masă, aveam impresia că doar atunci mai schimbau o vorbă, și ai mei, altfel, nu se prea nimereau: mama deja dormea când tata ajungea acasă.
Totuși, îmi aduc aminte că într-o seară i-am auzit chiar certându-se, în rusă, iar mama a stat după aceea câteva zile acasă, nu s-a dus la serviciu. Eu eram în liceu, Lola era la casa ei și cu un copil. Apoi mama mi-a spus că va merge la un alt serviciu, la Fabrica de Pâine. Mai târziu, mi-a explicat că la Minister niște colegi fuseseră într-o grupare yoga și Partidul a decis să îi împrăștie pe toți deviații în câmpul muncii, alături de clasa muncitoare, să își aducă aminte de valorile societății socialiste.
Dolores s-a mutat și din dormitorul comun, în bibliotecă, cu romanele ei rusești, pe care le citea și răscitea. După vreo numai doi ani a ieșit la pensie și și-a împărțit viața între bibliotecă și nepoți. Lola îl făcuse pe al doilea copil, iar mama își găsise resurse pentru a se ocupa de nepoți așa cum nu o făcuse cu copiii ei.
După ’90, și tata a ieșit la pensie, dar nu și-a găsit nimic altceva de făcut cu atâta timp liber decât să bea. I-a fost greu să admită că dăduseră greș, ca generație, ca societate. El crezuse în socialism. Dacă nu era partidul, nu ajungea un fiu de țăran unde ajunsese el. Dar ceva, undeva, cumva se stricase pe drum, dar, prins fiind în sistem, era mai greu să realizezi că natura umană câștigase în fața principiilor.
Lola a divorțat și i-a intrat în cap ideea că numai în Spania putea să o ia de la capăt. Mama a plecat cu ea și copiii, ca să-i ajute. Au fost foarte bine primiți de autorități, mama era repatriată și a primit casă și ajutor social. Numai că soră-mea a fost furată de lumea nouă în care intrase, așa că mama a trebuit să-și asume întru totul creșterea copiilor. Mama a fost nevoită să îngrijească alți bătrâni ca să-i țină pe copii în școală, să spele podele în bloc, dar a reușit să-i crească mari și bine pe cei doi.
În ziua în care ne-am cunoscut, se împlinea un an de când îi aruncasem cenușa în Atlantic, așa cum își dorise. Dacă prietenul tău nu ar fi trebuit să plece din țară și nu ți-ar fi dat biletul lui, nu am fi stat alături la concert și nu ne-am fi întâlnit. Atunci m-am gândit că mama mi te-a trimis, dar n-am fost sigură până astăzi. Astazi mama ar fi împlinit 75 de ani și tu mi-ai adus flori.
