Povestire scrisă de Claudia Cojocariu, aleasă de Filip Florian la atelierul intensiv de scriere creativă, care a avut loc la final de 2019.
Madam Constantin,
M-am gîndit mult înainte de a vă scrie, am întors fiecare pagină pe-o parte și pe cealaltă. Am rupt bucăți mici de hîrtie în încercarea de a vă mărturisi ce s-a întîmplat în ziua respectivă. Astă-noapte am stat cu ochii deschiși, pe spate, și am privit tavanul timp de ore întregi. Am auzit cum a trecut noaptea pe lîngă mine și, cînd m-am trezit azi-dimineață, eram în aceeași poziție, iar luminile intrau una cîte una în dormitor, ca rădăcinile de stejar. Nu știu de ce vă zic toate acestea. Cînd am deschis ochii, am știut ce trebuie să fac. În primul rînd, să vă mărturisesc. În al doilea rînd, să îmi fac tema la franceză.
Încă de ieri dimineață m-am simțit foarte amețit și contrariat de tot ce se întîmpla în jurul meu. Am ieșit devreme în parcul Herăstrău, să admir coloritul frunzelor și prospețimea aerului pe răcoare. Îmi repetam în minte conjugarea verbului essayer și mă blocam de fiecare dată la persoana a treia plural: eu chiar încercam, dar ei nu prea încercau. Am făcut multe ture printre tufele de trandafiri roșii, pînă cînd am regăsit copacul lângă care deseori ședeam cîteva clipe. M-am așezat pe pământul ușor umed, mi-am sprijinit spatele de copac și am închis ochii. M-am trezit în plină lumină, cu o rază care-mi pîlpîia pe geană de nerăbdare. Eram complet buimac, ca și cînd aș fi fost readus pe pămînt. M-am uitat în jurul meu și peticul de iarbă era ocupat de familii care ieșiseră să facă picnicul în parc. Copiii alergau de colo pînă colo, țipau ca niște mici monștri acceptați de societate, dar scăpați de sub control. Părinții cu șprițurile lor, cu țigările lor care scoteau cortine de fum, se gîndeau la vacanțele de vară și la cum să mai scape de ăia mici, pe unde să-i mai ducă, pe la ce bunici sau verișori îndepărtați de la țară să-i mai părăsească. M-am ridicat brusc și o amețeală subită mi-a tăiat picioarele de la trunchi în jos. Era cald, o toropeală de nedescris, îmi era sete, în continuare somn. Am trecut printre copii fericiți și am ajuns pe o alee bătătorită, parcă dintr-o altă lume. Mă ascundeam de soare printre copacii mari, iar ei se ascundeau de mine mutîndu-și frunzele în direcția bătăii vântului, lăsând să se simtă fierbințeala razelor.
M-am uitat la ceas și m-am panicat. La ora două după-amiaza trebuia să ajung la dumneavoastră, tocmai în Drumul Taberei. Cînd am urcat în autobuz, eram deja ud leoarcă și obosit. Geamurile erau închise, scaunul era un plastic încins, un vânt adia dinspre evantaiul chinezesc din dreapta mea. Oh, dulce migrenă. Eram extenuat fizic și psihic, și nu aveam nici măcar jumătate din energia pe care mi-o alocam de fiecare dată pentru meditațiile la franceză. Trebuie să mă înțelegeți, a fost crunt. De parcă lumea ar fi stat în loc în acea dimineață și eu am venit în ajutor, încercînd să o readuc la viață.
Am urcat scările în grabă, știam cît de mult disprețuiți oamenii care întîrzie. Din fericire, ajunsesem la fix, după cum bine știți. Am sunat insistent. Cînd ați deschis ușa și am simțit cum un val de căldură iese din bucătărie și se îndreaptă cu presiune către mine, am crezut că o să mă întorc și o să fug. M-am înroșit pe loc, am intrat fără să vă zic bună ziua, și m-am dus direct în camera de lucru. Dumneavoastră m-ați salutat și ați spus că am venit fix la timp, că tocmai ce ați terminat de copt niște plăcinte cu mere. Mi s-a făcut greață, dar eram fericit că exista posibilitatea de a nu mai ține cuptorul încins pentru următoarele două ore.
Vă rog să mă înțelegeți cît de obosit eram. Mintea a început să-mi joace feste dintr-odată, și oricît de plăcut era mirosul de mere coapte, nu reușeam să-mi revin. V-am cerut ceva de băut și dumneavoastră ați adus o carafă de cristal cu apă rece, ca de izvor. Am băut-o pe toată în cinci minute pe ceas și m-am prăbușit pe scaun victorios. V-ați dus în bucătărie să terminați treburile și timpul curgea atît de lent, încît am crezut că nu o să începem niciodată ora de franceză, că uite ce bine stau în acest scaun, că poate am ajuns acasă și nu știu eu cum toate lucrurile s-au întîmplat dintr-odată, că parcă văd că vine sora mea și îmi bate în ușă și îmi spune că trebuie să mă trezesc să merg la școală. Inima îmi bătea cu putere, îmi imagineam tot felul de lucruri, transpirația îmi curgea pe frunte. Eram un dezastru. Am încercat să îmi revin, să-mi fac vînt cu Adevărul de pe masă, dar fără niciun rezultat. Mi-aș fi dorit să ajung la toaletă, să-mi spăl fața încălzită cu apă și să mă întind pe faianța rece cîteva minute. Când m-am ridicat, picioarele s-au făcut ca de gumă și am rămas în scaun. Am închis ochii și am simțit cum mă învîrt în cercuri. I-am deschis repede, de frică să nu leșin, și i-am pironit pe un lucru din bibliotecă în încercarea de a-mi concentra privirea mai mult timp. Și atunci mi-a apărut în cale bibeloul dumneavoastră de porțelan, cîinele lizuca, verde spălăcit, doi ochi mari și sticloși care se holbau cu răutate. Am auzit un lătrat, dar am zis că așa ceva nu este posibil. M-am uitat insistent la lizuca, și el s-a uitat la mine. Începeam să delirez, cu siguranță. Așa ceva nu era posibil. Încă mai auzeam lătratul, dar eu nu aveam de unde să știu că vine de afară, mintea mea nu mai judeca în limitele normalității. Am continuat să mă uit la bibelou și cîinele sălta, se învîrtea în jurul cozii și lătra. Oare de bucurie? Ce bucurie să fi avut într-o zi banală de sâmbătă. Voiam să vă strig, să vă cer ajutorul, să-mi spuneți că nu sunt nebun, dar nu reușeam să scot niciun sunet. Lizuca și-a scos colții și apoi am văzut cum vine spre mine cu răutate. M-am speriat atît de rău, încît m-am ridicat într-o secundă de pe scaun, am luat bibeloul, l-am trântit în ghiozdan și am ieșit pe ușă. Fără să vă zic la revedere, fără nicio scuză.
Următoarele zile le-am petrecut în pat, cu febră, ceaiuri de mușețel și supe fără gust făcute de mama-mare. Se pare că făcusem o insolație puternică atunci cînd dormisem în Herăstrău vreo cinci ore în plină caniculă.
Îmi pare atît de rău pentru situația creată și pentru neplăcerea acelui moment. Bibeloul este în siguranță, pe noptiera mea. Îl voi aduce săptămîna viitoare la meditație, dacă sunteți dispusă să treceți peste acest incident și să-mi predați franceza în continuare. Mi-aș dori să o învăț cu adevărat. Aștept răspuns de la dumneavoastră.
Cu stimă și respect,
Ștefan Dima
