Povestire scrisă de Ramona Micu, aleasă de Ana Maria Sandu la Creative Writing Sundays, la tema „o povestire care pornește de la acest anunț: „Răscumpărare mare pentru cel care returnează o husă de haine, pierdută în dimineaţa zilei de 15 februarie, în jurul orei 4,30 dimineaţa, în zona McDonald’s din Bd. Magheru – Piaţa Romană. Pe umerașul de plastic alb, se afla o rochie bleumarin şi un sacou negru, cu căptuşeală roşie, măsura 50.””, pe 19 ianuarie 2020.
Am un metru cinzeşopt şi cinzeşpatru de kilograme, din care două opt sutese estimează c-ar cântări Georgică. Adenocarcinom cu celule clare, a zis doctorul. Inoperabil. Ar fi bine să vă împrieteniţi, o să fiţi împreună pentru totdeauna. Adică pentru încă două-trei luni, cât se pare că o să dureze totdeauna-ul meu. Ne împrietenim, se poate, dacă e musai, cu plăcere. I-am zis Georgică de la primul meu câine. Cu care alergam toată ziua prin curte, dacă îmi rupeţi florile vă rup şi eu urechile, zicea mama. Când mă simt singură, mă mângâi cu mişcări circulare pe burtă, cred că Georgică se bucură. Doar cred, nu am de unde să ştiu, nu e ca şi cum aş putea să văd ce se întâmplă, deocamdată înăuntrul meu e diferit de înafara mea. Şi, oricum, nici înafara mea nu prea mai ştiu cum arată, de când mi-a căzut aproape de tot pleoapa de la ochiul stâng nu mă mai uit în oglindă. Ce să văd. Parenchim cerebral, a zis doctorul. Pe ăsta l-am botezat Cornel. Cum îl chema pe iubitul meu din clasa a doua, iubit adică eu îl iubeam pe el, mi se înroşeau obrajii când îl vedeam şi făceam inimioare cu băţul în ţărână, în care scriam câte un C mare de mână, cu bucle frumos rotunjite, cum ne învăţase doamna la şcoală, aşa, cu grijă, dacă vreţi să luaţi zece la caligrafie. De la ce vine C, mă întreba rânjind cu subînţeles vecina Ela, dacă nu-mi dai şi mie din zahărul tău candel, te spun. De la ceva, îi răspundeam strângând pumnii, şi trăgeam linii ascuţite peste C-ul meu frumos rotunjit, să dispară înainte să-l mai vadă cineva.
Camera în care locuiesc e mică şi întunecoasă. Cea mai mică chirie pe care am găsit-o de pe o zi pe alta, fără bucătărie, la ce mi-ar folosi, dar cu baie proprie. Singura condiţie la care am ţinut, să vomit în pace, fără oameni care să aştepte să ies din budă ca să se spele pe dinţi. Destul că am spectatori pe-afară, vă simţiţi bine, doamnă, da, minunat, vomit doar ca să mă întrebe cineva cum mă simt, măcar acasă s-o fac în intimitate. Mi-am adus vreo trei cărţi, câteva haine, o cană, o farfurie, o lingură, o furculiţă şi-un cuţit. Nu că aş putea citi. Sau mânca. Sau orice altceva. Actele, cardul, telefonul pe care-l ţin mai mult închis şi încărcătorul. Toate stau îngrămădite pe şi sub o măsuţă de cafea. Singurul obiect de mobilier, în afară de canapeaua pe care zac. N-am spus nimănui unde sunt, am lăsat doar un bilet scurt, să mă lase în pace, nu mai vreau să văd pe nimeni, la ce bun. Când va veni timpul, nu-i bai, sunt sigură că o să-i anunţe careva.
Încerc să petrec cât mai mult timp afară. E încă februarie, dar au ieşit deja ghioceii şi aerul a căpătat transparenţa aia strălucitoare de început de primăvară. Nu pot să dorm, aşa că mă plimb cât mă ţin picioarele. Cu pauze dese, mai zac pe câte-o bancă, mai sprijin câte-un perete, mai îmbrăţişez câte-un coş de gunoi, ce scârbos, înainte mi-aş fi frecat mâinile cu cinşpe şerveţele umede şi-aş fi căutat disperată prima toaletă, să mă spăl. Toată ziua, uneori şi noaptea. Deşi pe întuneric mi-e un pic frică, vârcolacul malefic şi-ncă vreo treizeci de monştri mă urmăresc uneori pe străzile pustii, mai ales pe unde neoanele stradale pâlpâie a fantome. Plus nişte tâlhari feroce. Dar de ăştia nu prea mi-e teamă. Ce-ar putea să-mi ia. Telefonul, cel mai ieftin smartphone pe care îl aveţi, ăsta e ok, doamnă, dacă îl luaţi pentru copil, nu-i trebuie lui cine ştie ce display sau memorie, hm, şi eu sunt tot un fel de copil, deci da, e bun ăsta, două sute nouăşnouă de lei, echitabil, ce să zic. Banii, pe bune acum, ce să mai fac cu ei de acum încolo, să-mi iau o casă, o maşină, un ceas de fiţe sau ce. Sau viaţa, ha ha.
Cel mai des mă învârt prin Parcul Icoanei. Îmi plac aleile înguste, clinchetul pe care îl fac tălpile de la bocancii mei de armată lovindu-se de pietricelele alburii şi ghereta de la intrare. Înăuntru, o lume întreagă. O banchetă acoperită cu pătură înflorată, o tăblie care ţine loc de măsuţă, un televizor, o pungă legată la gură în care poţi ghici contururi de conserve. De la o vreme, paznicii au început să mă salute. Nu chiar un bună ziua cu toată gura, dar mici gesturi de recunoaştere, o înclinare a capului însoţită de-un zâmbet, de-astea. De câteva ori, unul dintre ei a încercat chiar să schiţeze o conversaţie, ce soare frumos, a venit primăvara, i-aş fi răspuns politicos cum m-a învăţat mama în ăia şapte ani de-acasă dacă nu m-ar fi înecat voma, umblu cu rola de pungi după mine mai ceva ca stăpânii de câini, ăştia ba au, ba se prefac că n-au văzut, n-au auzit. Doar că eu le folosesc înainte, nu după.
Într-o zi, după ce o să găsesc unde să-l printez, l-aş scrie de mână, dar mi-e teamă că n-o să-l ia nimeni în serios, cine mai scrie de mână în zilele noastre, o să-l rog să mă lase să lipesc pe geamul de la gheretă anunţul pe care îl tot distribui de vreo zece zile de pe contul meu fictiv de Facebook pe toate grupurile la care m-am putut gândi, fără niciun succes. Răscumpărare mare pentru cel care returnează o husă de haine, pierdută în dimineaţa zilei de 15 februarie, în jurul orei 4,30 dimineaţa, în zona McDonald’s din Bd. Magheru – Piaţa Romană. Pe umerașul de plastic alb, se afla o rochie bleumarin şi un sacou negru, cu căptuşeală roşie, măsura 50.
Ce e aşa important la hainele astea, o să mă întrebe el, de ce să dai recompensă pentru ele, nu mai bine îţi iei altele de banii ăia. Şi, oricum, ce naiba căutai cu husa de haine după tine în miezul nopţii, nu vezi că de-abia te ţii pe picioare, la ce îţi trebuia. Şi nu-mi spune că porţi cinzeci la haine, pe bune acum. Nu vă bateţi capul, o să-i răspund, ştiu eu de ce. Şi poate o să mă lase să-l lipesc, parcul e relativ de aproape de Romană şi e destul de circulat, nu se ştie niciodată, până la urmă ce rău poate să facă.
Ştiu eu de ce e un fel de a spune. De fapt, n-are niciun sens. Dar pe bune dacă e treaba cuiva. Uite, vreau hainele alea pentru că sunt singurele pe care le-am luat de acasă, în afară de alea de pe mine şi de câteva mărunţişuri, chiloţi, şosete, trei tricouri. Ce mai contează că le-am pierdut din prima noapte, încă înainte să ajung în noua mea casă, când umblam de nebună pe stradă şi m-am oprit doar de două ori, o dată pe Podul Basarab, unde am stat cu husa agăţată de umeri şi m-am uitat de sus la trenuri, peste calea ferată, în timp ce maşinile vâjâiau pe lângă mine, ce-ar fi să mă arunc, să termin acum cu toate, m-am gândit, şi a doua oară în faţă la Mc, că nu mă mai ţineau picioarele şi m-am aşezat pe-o bancă, de unde cel mai probabil am plecat fără ele, că dimineaţă când am intrat în casa mea cea nouă, mă rog, casă e mult spus, în camera mea cea nouă cu baie, nu le mai aveam, oricum le-am luat din greşeală, deschisesem dulapul şi înşfăcasem la întâmplare un umeraş, ceva de aici de care să mă agăţ dincolo, şi din tot ce era nimerisem peste ţinuta maică-mii de nunţi, botezuri, înmormântări, las-o acolo în dulap, mamă, şi-aşa nu mă duc nicăieri fără voi. Important e, înainte să ies pe uşă, luasem din dosar scrisoarea medicală şi-o îndesasem în buzunarul de la husă, ăla în care se pune bileţelul cu numărul când le duci la curăţătorie, să nu ţi le încurce, şi că n-am niciun chef să mă duc înapoi la spital după alta, dacă mă opresc ăia să mor acolo. Aia pe care scria negru pe alb ce am. Aia pe care vreau s-o pun în portofel, lângă acte, împreună cu biletul de rămas-bun la care mă tot gândesc, o să-mi fie dor de voi, dragilor, lipiţi-mi-o pe cruce, să nu mai întrebe nimeni de ce a murit, săraca, n-avea nici patruşcinci de ani, să citească dracului şi să tacă.
