Povestire scrisă de Ruxandra Bancu, aleasă de Bogdan-Alexandru Stănescu la Creative Writing Sundays, la tema „o proză a cărei acțiune să se desfășoare într-un interior (apartament, bar, cârciumă) și unde să aibă loc un dialog între două persoane care se cunosc chiar atunci (în momentul povestirii), dar care (dialog) să fie străpuns de intervențiile celor din jur. Mă interesează și descrierea interiorului. ”, pe 8 decembrie 2019.
Mona a traversat barul englezesc, care era pustiu la amiază într-o zi de marți, a ocolit mesele și scaunele tapițate cu stofă în dungi și s-a așezat pe canapeaua roșie capitonată din colț, între șemineu și frontul înalt din lemn masiv unde se serveau băuturile. Barul nu avea ferestre prin care să intre soarele. În lumina slabă, cu tentă gălbuie, pe care o răspândea candelabrul metalic din tavan, reflectată în carminul, auriul și vișiniul scaunelor și temperată de sobrietatea de mahon a lemnăriei, ar fi putut la fel de bine să fie toiul nopții sau orice alt timp. Mona a aprins veioza aflată la îndemână pe o consolă rotundă fixată în colțul zidului. Din reflex a dat să își scoată țigările din poșetă, dar gestul i s-a oprit la jumătate, când și-a amintit că nu mai era permis să se fumeze în interior, încă de anul trecut. Băiatul de la bar a salutat-o printr-o înclinare ușoară a capului și a venit spre ea să ia comanda. Mona i-a cerut un gin tonic, fără să se uite pe lista de băuturi, adăugând că așteaptă pe cineva.
Și-a verificat telefonul. Ajunsese devreme. Se circulase bine pe Calea Victoriei. Obișnuința traficului blocat o făcea să plece mereu mult mai devreme când avea o întâlnire. S-a uitat în geantă, de unde și-a scos agenda și a început să-și noteze o listă de invitați pe pagina zilei de sâmbăta viitoare. Când băiatul de la bar i-a adus paharul cu gin, a ridicat capul și atunci a văzut, reflectată în oglinda de deasupra șemineului, silueta bărbatului care intra în bar. Chelnerul nu plecase încă atunci când nou-venitul s-a îndreptat spre masa ei. A privit-o cu un zâmbet politicos, s-a uitat la paharul ei și a tras unul dintre fotoliile capitonate cu spătar înalt din fața canapelei, de pe cealaltă parte a mesei scunde, întrebând-o dacă se putea așeza. Înainte ca Mona să-i răspundă, a comandat repede încă un gin tonic și pentru el. Chelnerul a confirmat și a plecat să aducă și al doilea pahar. Necunoscutul, îmbrăcat elegant, într-un costum negru la două rânduri de nasturi, rămăsese în fața ei, în picioare, cu palmele sprijinite pe marginilede sus ale fotoliului pe care ceruse permisiunea să-l ocupe.
— Îmi pare rău, dar aștept pe cineva, a apucat să-i răspundă Mona, după surpriza primelor momente care se petrecuseră sub ochii ei ca un film derulat cu viteză înainte.
— Ah, mă scuzați, doamnă. Dar poate măcar până sosește persoana cu care trebuie să vă întâlniți? Dacă nu deranjez foarte tare.
Bărbatul vorbea tărăgănat, separând prin pauze bine definite cuvintele, pe care le lungea spre final.
— De fapt, trebuie să apară, a întărit Mona.
Telefonul Monei a vibrat pe masă, în același moment, cu un mesaj de la George care o anunța că întârzie.
— Vă promit că atunci când văd pe cineva intrând mă ridic și plec, a adăugat bărbatul, cu un zâmbet larg, în timp ce se așeza pe fotoliu, fără să mai aștepte acordul Monei, ocupată să-i trimită lui George un sms scurt: „ok”.
— Să știți că din fotoliile acestea, cu spătar înalt și laterale, nici nu se vede persoana care stă în ele. Bergere se cheamă. Deci nu vă compromiteți, dacă nu vreți să fiți văzută în compania mea. Aș zice că sunt special create pentru istorii cu spioni, a continuat el pe un ton care încerca să fie vesel.
Băiatul de la bar a venit cu al doilea pahar de gin tonic, comandat de bărbat. Acesta l-a ridicat înspre Mona, cu o înclinare ușoară din cap, în semn de noroc, înainte să bea.
— Mă scuzați, doamnă, m-am luat cu altele și nici nu m-am prezentat, probabil acum veți crede că sunt și foarte nepoliticos. Mă cheamă Toth. Cu h mut la final. Fără accent.
— Sunteți german? a întrebat Mona, fără să se prezinte la rândul ei.
— Sunt de peste tot. Numele, în cazul meu, este într-adevăr german, deși de obicei el pe aici e de origini ungurești.
Mona a luat și ea o gură din ginul ei. Bărbatul vorbea foarte rar, cuvintele lăsându-se ghicite și așteptate, într-un discurs care dilata timpul precum un fluid vâscos.
— Este o poveste lungă, nici nu ar fi destulă vreme să v-o spun, mai ales că persoana pe care o așteptați va intra dintr-un moment în altul. Dar, știți, este un fel de ritual, pentru soția mea, în fiecare an, pe 4 aprilie, aici la Athénée Palace. De aceea, vă mulțumesc foarte mult că mi-ați îngăduit să stau la masa aceasta.
— Sunteți cu soția? Dacă doriți pot să vă las locul, e liber tot barul, nu e nici o problemă să ne mutăm noi la altă masă.
— Ah nu, știți, soția mea nu mai este, dar eu vin în fiecare an aici unde ne-am cunoscut în timpul războiului.
— Care război? a întrebat Mona, privindu-l atentă pe bărbat.
Nu era tânăr, după părul alb și ridurile care se desfăceau într-o plasă de cute plecând din coada pleoapelor și apoi în jos la colțurile buzelor, dar ea nu i-ar fi dat peste șaptezeci de ani. Socotind anii de când trecuse ultimul război peste București, vârsta care ar fi ieșit la număr nu se potrivea în mintea Monei.
— Cel din patruzeci, desigur. Ah, da, m-am conservat destul de bine. Probabil mă credeați mai tânăr, când de fapt sunt mult mai bătrân decât socotiți dumneavoastră.
Mona i-a ascultat explicația, fără să răspundă. Sprâncenele i s-au strâns formând două cute în V deasupra nasului. Telefonul ei a vibrat din nou pe masă, George o anunța că ședința se prelungea și nu mai avea cum să ajungă. I-a trimis un sms întrebându-l dacă voia să amâne pentru diseară. Răspunsul a venit imediat, „nu, am promis să fiu devreme acasă”. Mona a început să tasteze ceva, apoi a șters, a rescris primele cuvinte, după care, într-un final a renunțat și a pus telefonul la loc pe masă, lângă paharul cu gin. Și-a dat cu mâna la o parte bretonul blond care-i căzuse peste ochii. A luat o gură din paharul de gin și i-a spus bărbatului care tăcuse cât timp ea fusese atentă la telefon:
— Mă scuzați, dar eu o să cer nota. Trebuie să plec.
— Ah, deja? Nu, stați, plătesc eu. Măcar atât pot să fac și eu. Înțeleg că s-a contramandat întâlnirea.
— Înțelegeți bine, dar nu e nevoie, a continuat ea, uitându-se după chelner, care nu era nicăieri.
Și-a luat agenda, care rămăsese pe masă, și a băgat-o în geantă. Vârfurile ascuțite ale pantofilor ei de lac băteau ușor ritmul pe mocheta grena de sub masă. Barul era pustiu. Nu mai intrase nimeni, chelnerul nu se mai vedea, doar o muzică în surdină se auzea din boxe, ceva vechi, cu vocea lui Frank Sinatra.
— Mai stați un pic cu mine. Vedeți, poate e un semn, i-a zâmbit bărbatul.
— Mă scuzați, i-a răspuns Mona, zâmbindu-i la rândul ei pentru prima dată. Cred că am fost și nepoliticoasă. O fi astenia de primăvară. Nici nu v-am zis cum mă cheamă. Mona.
— Încântat de cunoștință. Toth, cum spuneam. Cu h mut la final, a precizat și de această dată bărbatul, ridicând paharul de gin. Mona a luat și ea paharul, ciocnind cu el, înainte să bea.
— Îmi pare rău pentru soția dumneavoastră. Mi se pare un gest foarte frumos, aniversarea în cinstea ei despre care aminteați. Așa, nu știu cum să spun…
— Demodat, probabil. Știți, oamenii devin sentimentali când îmbătrânesc. Probabil au mai mult timp liber. Și foarte puțin timp rămas ca să-l trăiască.
Au tăcut amândoi, golind paharele de gin. Atunci a apărut și chelnerul, altul decât băiatul de mai devreme. Era un bărbat scund, bătrân, chel și puțin adus de spate. I-a întrebat dacă mai doreau ceva. Mona a dat din cap a refuz, uitându-se la ceasul de pe telefon, și i-a cerut nota.
— Desigur, cash sau card?
— Cash, sigur nu card, a răspuns Toth în locul ei, zâmbind și făcându-i semn Monei, care se pregătea să protesteze.
— Când stați la masă cu bătrâni ca mine, domniță dragă, trebuie să-i lăsați să plătească, așa suntem noi. Nu vreți să mai rămâneți totuși un pic să-mi țineți de urât? Dacă tot aveați întâlnire, bănuiesc că nu vă grăbiți nicăieri. De ce să nu vă bucurați de viață, atâta câtă e? În plus, la ora treisprezece patruzeci trebuie să plec și eu, sunt așteptat în altă parte, nu vă țin mult. Încă zece minute.
— Vă mulțumesc mult, chiar mă bucur că ne-am cunoscut, dar mă tem că nici nu sunt cea mai plăcută companie în momentul ăsta. Vă rog să n-o luați personal, mi-ar fi făcut plăcere, poate altădată.
— Altădată nu este un plan foarte bun când ai atât de puțin timp rămas de trăit. Eu am încercat să vă conving că nu aveți de ce să vă grăbiți, dar nu voi insista. Eu vă mulțumesc. Sper să mă iertați că nu vă însoțesc, aș mai rămâne un pic.
S-a ridicat odată cu ea. I-a ținut mantoul ca să se îmbrace. Apoi i-a întins mâna, înclinându-și fruntea drept salut. A fost o strângere de mână puternică, degetele lui osoase și reci aproape că i-au strivit falangele. Mona a privit pielea pergamentoasă, netedă și albă a mânii care-i ținea strâns degetele, și umerii i-au tresărit ușor într-un spasm involuntar.
Din dreptul ușii a privit înapoi. El stătea tot în picioare, înalt și drept, în poziție de salut, însoțind-o din priviri.
A ieșit din barul englezesc, a verificat încă o dată mesajele din telefonul pe care-l ținea în mână și a cotit pe holul cu coloane al hotelului, în care sunetul tocurilor ei ascuțite pe marmură mitralia tăcerea. S-a oprit în dreptul unei oglinzi și s-a privit. A auzit atunci sirenele începând să șuiere. Și-a zis că trebuia să fie un exercițiu. Se testau sistemele de alertă în oraș în ziua aceea, citise în știrile de pe internet. A rămas nemișcată mai multe minute, în zgomotul care îi sfredelea creierul. A deslușit cu greu niște voci de bărbați vorbind în germană, apropiindu-se dinspre scările care coborau de la etaj, în spatele ei, și a văzut trecând pe lângă ea în fugă un grup de ofițeri germani în uniforme negre. Apoi tot mai mulți oameni grăbiți, îmbrăcați ca într-un film de epocă. Clădirea a tremurat din toate încheieturile, cu un huruit care i-a trecut Monei prin stomac și i-a asurzit gândurile. Ferestrele au explodat în mii de cioburi și un fum înecăcios a umplut aerul. Din resturile ascuțite ale oglinzii crăpate, în care se admirase mai devreme, au țintuit-o cu privirea chipurile multiplicate ca într-un caleidoscop ale unei femei tinere, cu bretonul blond ondulat, pieptănat cu cărare pe o parte, ieșind de sub plasa voaletei negre. Mona a luat-o la fugă. A izbit ușa de la intrare, gonind spre stradă. Portarul a încercat s-o oprească, dar nu a reușit s-o prindă din urmă. Ea a continuat să alerge spre parcul Ateneului fără să se uite în jur sau înapoi spre fațada albă intactă a hotelului. Claxonul unei mașini i-a străpuns timpanele. Ecranul spart al telefonului căzut pe caldarâm a rămas blocat la ora treisprezece patruzeci.
