Povestire scrisă de Irina Lupu, aleasă de Veronica D. Niculescu la Creative Writing Sundays, la tema „o povestire cu final deschis”, pe 10 noiembrie 2019.
Stau cu un picior pe bordură și cu celălalt în aer. În mână țin o foaie pe care am scris cu marker HH. Primii care opresc sunt niște turci. Au mașina plină de electrocasnice vechi, nu am idee unde aș putea să încap, sunt sigură că îmi vor cere bani. Nu de la început, poate așteaptă să urc în mașină și să intrăm pe autostradă, ca să nu mai pot da înapoi sau poate au de gând să-mi spună la final. Îi întreb în ce zonă merg și dacă mă pot lăsa în centrul orașului. M-a învățat cineva să întreb asta dacă oprește o mașină în care nu vreau să urc. Mulți nu merg în centru, îți spun că te pot lăsa undeva aproape de intrarea în oraș sau, în cel mai bun caz, la periferie și ăsta e un motiv destul de bun să refuzi. Se privesc, vorbesc în șoaptă, deși nu i-aș fi putut înțelege oricum, următoarea întrebare pe care o pregătesc în minte e dacă mă duc pe gratis, dar cel aflat în dreapta îmi spune că nu, nu merg în centru. Zâmbesc relaxată și mint că îmi pare rău.
Apoi oprește un Volvo. Șoferul e un bărbat slab, cărunt, pare în jur de patruzeci și cinci de ani, poate mai mult, cincizeci, vorbește bine engleză. Îmi spune că e chiar din Hamburg. Pe el nu-l întreb nimic. Coboară din mașină și mă ajută să bag rucsacul în portbagaj. Nu rețin cum îl cheamă. Intrăm pe autostradă și după câteva minute dă volumul mai tare, la radio sunt știri în germană, nu înțeleg nimic, dar el semnalizează dreapta, ieșim de pe autostradă și îmi spune să scot harta din portieră. Mă încordez. Îmi spune că tocmai au anunțat la radio un accident la câțiva kilometri în față și că recomandă șoferilor să ocolească. Trage pe dreapta și îmi ia harta din brațe, o pune pe volan, o studiază grăbit, mi-o dă înapoi și pornește. Rămân cu harta și încerc să-mi dau seama unde ne aflăm.
Dă volumul mai încet și începem să vorbim. Mă întreabă ce fac în Germania, cu ce mă ocup, pe unde am mai fost, de unde sunt. Răspund și încerc să înregistrez tot ce văd pe geam. Mă uit des la ceas. Probabil îmi simte încordarea, așa că începe să-mi povestească despre el. Lucrează în televiziune. Are o fată de doișpe ani care a decis să nu mai mănânce carne. „Pentru o viață sănătoasă, pentru o digestie ușoară”, îmi reproduce din replicile ei auzite la radio sau televizor și chicotește. Când intră știrile din nou, îmi traduce o parte din ele. Îmi spune că atunci când era tânăr făcea des autostopul, dar că nu știe dacă ar fi de acord ca fiica lui să facă asta vreodată. „Aș prefera să nu aflu”, îmi spune și râde. Râd și eu, îi spun că nici părinții mei nu știu, deși am de două ori vârsta fiicei lui. Sau că poate nici ei nu vor să afle. Îl privesc. „Deci douăzeci și patru”, mă întreabă și pleoapele par să îi alunece lent, probabil zâmbește cu cealaltă jumătate a feței. „De fapt, aproape douăzeci și patru”, spun. Îmi spune că fix la anii mei se căsătorea. „Asta era acum o sută de ani”, zic, „nu?” Râde și-mi zice că nu sunt chiar departe de adevăr.
Rulăm din nou pe autostradă și, într-un moment de tăcere, auzim știrile din nou. Ascultă puțin și spune că sunt aceleași, așa că mai bine ar pune niște muzică de pe cd. Începe The thrill is gone. Dau ușor din cap și fredonez. Dacă aș fi în mașina mea, m-aș mișca mai mult și aș cânta. Dar acum am palmele transpirate și nu pot decât să închid ochii pe and you’ll be sorry, someday, să-mi îndrept spatele, să las capul în dreapta și apoi să-l rotesc pe spate, spre stânga, până îmi trosnește gâtul. „O știi?” mă întreabă după ce deschid ochii și mă las pe spătar. Îi spun că probabil muzica de pe cd-ul lui e și în iPod-ul meu, pe care reușesc să-l scot de sub mine ridicând un picior și trăgând de firul căștilor. „iPod-ul meu e de-o seamă cu tine”, îi spun și râde. Îmi zice că își amintește exact când a apărut modelul ăsta, tocmai divorțase de prima lui soție și cumpăra gadget-uri în prostie. Și al lui era spart, ca al meu. Al meu a căzut din buzunar, dar al lui „a încercat să treacă printr-o ușă”, îmi zice și strânge volanul în pumni. Când a mai crescut fata lui, actuala soție a făcut curățenie în „camera hobby, așa s-ar traduce, cred, o cameră cu o canapea veche și multe cărți, cu un birou luat de pe stradă, plină de lucruri pe care nu mă înduram să le arunc, discuri, casete, cd-uri, aparate foto stricate, reviste.” O cameră din care nu prea ieșise cât a durat plecarea ei, a primei adică. Și în care nu prea a mai intrat după plecare. „Am strâns tot în niște lăzi de plastic, le-am mutat în garaj; ar trebui să mă uit prin ele într-o zi.” Iar eu ar trebui să pun mai multe întrebări, dar tac.
„Sunt curios ce e pe iPod-ul ăla”, îmi zice, iar eu îi spun că, printre altele, și John Lee Hooker, care se auzea cu Hard times și îl întreb dacă a pregătit un soundtrack special pentru poveștile pe care mi le spune. „Așa pare, nu?” Apasă next și începe Sixto Rodriguez, râd zgomotos, I wonder how many times you’ve been had / And I wonder how many plans have gone bad / I wonder how many times you had sex / I wonder do you know who’ll be next. Inspir lung și îmi las iar capul în dreapta și încep să fredonez I wonder about the love you can’t find / And I wonder about the loneliness that’s mine. Îi spun că știu piesa chiar de la prietena cu care mă văd acum în Hamburg, că atunci când lucram împreună la proiecte ascultam toată noaptea pe repeat albumul lui Sixto, dar îmi dau seama că nu știu să exprim prea bine în engleză ce vreau să spun despre nopțile alea așa că tac și îmi verific telefonul, el spune „drăguț, hai să vedem ce ne mai rezervă soundtrack-ul.” Apasă din nou next, iar eu simt că-mi ard obrajii, probabil sunt roșie, mă uit cu coada ochiului în oglinda de pe portieră, dar nu pot să îmi dau seama. Spent my days with a woman unkind / Smoked my stuff and drank all my wine, zâmbesc, îi spun că iubesc piesa asta, deși dacă am vorbi în română, nu aș folosi cuvintele astea cu siguranță, îmi spune că o asculta mult „în perioada ipod-ului” când spera să găsească a girl out there / With love in her eyes and flowers in her hair, dar între timp s-a convins că poate să-și crească singur florile, și râde, „în ghiveci, desigur, nu în păr, dacă mi-ar crește în păr ar fi totuși o afacere bună, un venit asigurat”, spune. Râd și îi spun că îi va fi mai ușor să crească flori în păr decât să găsească a woman who’s never, never, never been born. Se întoarce spre mine și îmi spune că și eu par un suflet pragmatic, am putea investi împreună.
Observ că mai avem puțin până în Hamburg. Nu știe unde ar trebui să mă lase. Îi spun că prietena mea mi-a scris că a parcat aproape de Gara Centrală, dar își dă seama că nu prea are cum să mă ducă până acolo, că plănuiește să intre în oraș prin est și că ideal ar fi să mă lase undeva la metrou. E perfect, îi scriu prietenei mele un sms. Începe o piesă zgomotoasă, dă volumul mai încet și mă întreabă dacă pot să-i dau alt cd din torpedo.
Mă opresc din tastat și scot o carcasă. Schimb cd-urile şi intră ceva ce sună a Dire Straits. She likes a man with a broken nose / Lucky for me, I suppose, îmi spune că e o piesă mai nouă a solistului și în timp ce-mi povestește despre album îmi las capul pe tetieră, închid ochii și ațipesc.
Mă trezește mâna lui pe braț, „hei”, spune, „am ajuns”. Rămân cu ochii închiși. Îmi doresc să mă întrebe unde o să stau în oraș, mâna lui urcă pe umărul meu, îmi atinge gâtul cu arătătorul, zâmbește, se retrage, se sprijină cu cotul stâng în portieră. Îmi dau seama că muzica s-a oprit. „Ok”, spun cu ochii încă închişi. „Ok”.
