Povestire scrisă de Maria Orban, apreciată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „Bine condusă și scrisă, cu umor. Îmi place cum surprinde un moment de maximă labilitate din viața personajului – aș fi mizat pe asta mai mult decât pe răsturnarea din final.”
Nu mai vreau să fiu în relaţia asta. O să trec mai târziu să-mi iau lucrurile.
Sms-ul fusese trimis la ora 03.45, dar probabil că dormea deja buştean şi de-asta nu a simţit nimic, nicio vibraţie, niciun sunet.
Se întinse la loc în pat, îşi scoase picioarele afară de sub plapumă, căci frigul îl ajutase mereu să gândească mai clar, apoi îşi pironi ochii în tavan. Buuun. Ce era de făcut acum? Ce faci când se desparte cineva de tine printr-un sms, chiar de ziua ta? 40 de ani de eşecuri, felicitări! Ce-i drept, femeia asta a lui avea și un ciudat simț al umorului, s-ar putea ca toată treaba să fie o farsă, îi trecu repede prin cap. Sau un test. Că doar a mai pus mai demult pe cineva să-l sune și să spună că trebuie să meargă repede la spital, că a avut un accident, si când colo voia doar să-i evalueze viteza de reacție. De șocat ce a fost, nici nu a putut să-i mai reproșeze ceva. Și chiar de la prima întâlnire a fost ciudat, că l-a lăsat să aștepte o oră și a apărut apoi, când să plece, de parcă nu se întâmplase nimic. Iar când a văzut-o venind, așa, cu un mers din ăla tip defilare, și el a amuțit. Cică a vrut să vadă cum se comportă când e nervos. Dar la el e totul egal, fie că e nervos, fie că e fericit, nu răzbate nimic în afară, i-a zis. Exact, a aprobat și ea, fericită, și i-a arătat niște fotografii pe care i le făcuse în timp ce o astepta ca un tont, pe bancă. Într-adevăr, era absolut imobil.
Poate și mesajul ăsta, cu despărțirea, e un test. Poate, cine știe, vrea să-l ceară de bărbat. Nu l-ar mira. Niciodată nu știa la ce să se aștepte de la ea.
Era cu Nicoleta de doi ani. De un an şi câteva luni, de fapt, că se mai despărţiseră pe la începuturi, când ea mai era îndrăgostită de fostul ei iubit. Erau într-un Mega Image, se uitau după îngheţată, oscilau între tort cu nuci pecan şi tort cu ciocolată, iar ea a zis: Vali, eu cred că sunt datoare să mai încerc o dată cu Alex. Fix aşa. Atunci chiar a crezut că e o glumă, a fost nevoie să strige la el în magazin ca să-l convingă. Nu pricepea nicicum. Alex? Care Alex? Alex, fostul meu iubit, a explicat ea.
A plecat, iar după trei luni a revenit, că cică îl iubeşte totuşi pe el. Că e un om bun şi că ea are nevoie de oameni buni.
Nu a pus nicio întrebare, dar uite că acum nici bunătatea asta nu mai era de ajuns.
Se ridică brusc şi se duse la bucătărie. Era o linişte densă, ca o smoală, nici lumină nu era pe deplin, un timp numai bun pentru culcuşit, cum ar fi spus bunică-sa, dar unde să te mai culcuşeşti mamaie, după o veste ca asta?
Își făcu o cafea, luă câteva înghiţituri, se aşeză în fotoliul din balcon şi se simţi mai bine. Încercă nişte respiraţii ample, aşa cum învăţase dintr-un curs de yoga de pe net.
Întâi respiră normal, apoi încet, profund. Îşi imagină felul în care aerul pătrunde prin nas și se mişcă în jos, adânc în plămâni. Trebuia să-şi relaxeze abdomenul, asta era de fapt toată şmecheria. Puse o mână pe abdomen, să simtă mai bine mişcările la fiecare inspiraţie şi expiraţie. Nu îi ieşea lui perfect, dar totul era să nu renunțe. Zece minute pe zi.
Respir pace şi calm, asta trebuia să gândească la inhalare şi elimin tensiune și anxietate la exhalare. Două mantre. Numai că singura idee din capul lui era că se îngrăşase. Avea o burtă bine conturată, iar buricul, pe care mai demult nici nu îl vedea când stătea pe scaun cu spatele drept, rânjea la el dacă trăgea puţin de straturile de grăsime.
Sunetul prelung care vestea o notificare pe facebook îi domoli puţin neliniştea. Poate era semn de la ea, dar nu. Citi că Alina Mihai, colega de la librăria Max Blecher, a fost implicată într-un accident şi avea nevoie de sânge. Frica de ace îi paralizase mereu orice avânt umanitar, dar azi simţea nevoia să facă o schimbare. În plus, tipa asta, Alina, îi plăcuse mai demult. Se încălţă, îşi luă un hanorac şi plecă.
Era o dimineață frumoasă, se hotărî să meargă pe jos. După câţiva paşi, se izbi atât de tare de ceva, că-i dădură lacrimile. Un panou cu oferte de vacanţă, lăsat aiurea pe trotuar. Văzu scris mare, cu mov, India 800 de euro, Cairo, 700, Peru, 750, apoi întoarse privirea şi trecu mai departe, în ciuda durerii tăioase de la picior.
Se opri la un chioşc şi luă două banane, le mâncă rapid, apoi încă o cafea de la un automat de la Mega, mai merse vreo zece minute, se uită la telefon să vadă dacă nu cumva Nicoleta i-a scris totuși ceva, dar tot nu, își aduse aminte că odată i-a spus că ea nu stă mult pe gânduri când se desparte, trebuie s-o rupi rapid, altfel doare, așa o fi, dar alungă repede gândul și, când ajunse la centru, trase aer în piept şi intră.
Buletin avea, peste 50 de kg clar, tensiunea 69 cu 130, completă şi un chestionar legat de parteneri sexuali, intervenţii chirurgicale, alte boli, tratamente, glumi cu toată lumea, i se ură la mulţi ani, toate merseră şnur până se aşeză pe scaun, şi după ce se încăpăţână să se uite cum asistenta încearcă de două ori fără succes să-i găsească vena, leşină.
Se trezi la un moment dat întins pe un pat, într-un cabinet, și observă că o doctoriță cu niște ochelari mari, care-i acopereau jumătate de față, îl privește cu atenție. Tot ea îi dădu o foiță cu un număr de telefon și îl sfătui să meargă neapărat să facă un computer tomograf, că a leșinat de două ori și asta nu era bine deloc. Cum de două ori, îi veni să întrebe, dar i se povesti că asistenta care l-a adunat prima dată de pe jos nu l-a putut susține și l-a scăpat, și din nou s-a lovit la cap.
Era vreo zi de făcut glume de prost gust și nu ştia el?! Era vreo zi specială pentru fraieri care vin să doneze sânge şi ajung la spital, să se uite cineva în capul lor şi să vadă dacă sunt în regulă sau nu? Se ridică supărat şi ieşi, fără să mai salute.
Abia în stradă se uită la foiţa cu numărul de telefon. E drept, îl chinuiau de câţiva ani nişte migrene, uneori îşi pipăia tâmplele şi le masa uşor de parcă în loc de cap ar fi avut un panou de comandă cu nişte butoane foarte sensibile, care la orice atingere greşită ar fi produs explozii. Poate că era timpul pentru un CT, şi asta în ciuda unei mici frici care i se ghemuise deja în stomac.
Şi maică-sa făcuse unul mai demult, dar nu mai ţinea minte procedura iar să o sune, n-ar fi vrut, să nu o sperie. Nicoleta poate ştia, că se uita mereu la Dr House si Dr Grey şi alţi doctori, dar nici cu ea nu mai putea să vorbească, sau ar putea, de ce nu, îi formă numărul, însă robotul intră imediat, aşa că oftă, ridică ochii din asfaltul pe care tropăia stresat de câteva secunde, trase aer în piept și privirea îi căzu pe un banner mare pe care scria lăbărţat, cu magenta, India is calling you.
Nişte imagini cu yoghini, temple, femei frumoase cu puncte roșii pe frunte îl emoționară mai mult decât se aștepta, căci cine visa la 19 ani la o călătorie de câteva luni bune pe urmele lui Eliade? Și acum, 21 de ani mai târziu, tot mai avea nostalgia asta.
O fi şi din cauza Nicoletei, deşi, dacă e să fie cinstit-cinstit cu el însuşi, nici măcar nu o iubea. Adică da, fusese interesant la început, că ea, atât de frumoasă şi stilată, îi acordă atenţie. Era și puțin nebună, dar tot se simțea flatat, un tip mototol ca el și o femeia explozivă ca ea, asta nu vezi prea des, spuneau și colegii lui de la librărie și se mirau că relația reușea să reziste. Multă vreme, deşi se trezeau dimineaţa în acealaşi pat, nu putea să creadă că ea îl doreşte pe el. Şi da, l-a vrut înapoi şi pe fostul, dar tot la el, Valentin Jitaru, s-a întors.
De fapt, de atunci s-a dus dracului totul, de când s-a întors, pentru că el nu a mai putut să-şi scoată din minte tot felul de imagini cu ea şi celălalt. Iar scenariile astea care îi tulburau mintea, apăreau exact atunci când totul era liniştit, când ar fi putut să se declare fericit chiar. Era prizonierul propriei imaginaţii. Şi numai când îi simţea părul creţ, atingându-i faţa, îl apuca o stare de leşin, pentru că alte scene cu ea, deasupra celuilalt, i se suprapuneau în cap.
Aşa că despărţirea asta, dacă era chiar pe bune, nu era chiar o chestie rea, pentru că altfel în curând ar fi înnebunit, şi doar gândul că nebunii nu ştiu că sunt nebuni îl mai liniştise în ultima vreme.
Ajuns în faţa spitalului, sună la numărul dat de la centru şi îi răspunse o voce uşor răguşită, urmă indicaţiile şi în câteva zeci de minute fu gata de scanat. Mai spuneţi încă o dată ce s-a întâmplat, îl rugă doctoriţa şi el reluă firul poveştii, pentru că poveste părea acum totul.
Cât aşteptă speriat rezultatul, se hotărî brusc să facă ceva extraordinar dacă totul va fi bine. O nebunie. Îşi scotoci mintea, nu găsi nimic, creierul lui nu mai era setat decât pe chestii banale, seci, cum îi reproșase ea mai demult, apoi, i se păru clar semnul cu India. Poate că nu degeaba îi apăruse reclama aia de două ori în cale, tocmai azi.
Citi, negru pe alb: fără leziuni heterodense difuze sau focalizate infra sau supratentoriale SV pe linia mediană. Fără… Bun, deci dacă scrie fără, înseamnă că e bine, şi de bucurie ieşi val-vârtej din spital şi se opri în faţa unui bancomat. 4390 de Euro. Atât avea strâns din economii şi din terenul pe care-l vânduseră ai lui la ţară. Voise să îi facă ei o surpriză şi să o ducă în concediu undeva în Bali sau în Mexic, dar poate că era momentul să facă ceva pentru el. Si dacă a făcut o glumă și o să-l vrea înapoi și o să îi scrie că îl asteaptă într-un pat de trandafiri de ziua lui, că era fană Bon Jovi, atunci să se învețe minte să nu mai glumească așa! Gata cu fazele astea de doi bani! Ori vor avea o relație matură, ori nimic, doar are 40 de ani, la vîrsta asta ar fi trebuit să aibă copii adolescenți, are dreptate maică-sa, nu să stea așa, într-o relație on-off, și, de nervi, lovi cu piciorul într-un tomberon gol de pe trotuar.
Se uită la ceas, era aproape 1, la 2 trebuia să meargă la librărie, dar nu mai avea niciun chef. Ar fi plecat direct spre aeroport, totuşi îi scrise întâi un mesaj şefei că e bolnav, apoi porni spre centru, unde ştia câteva magazine cu articole sportive numai bune pentru o asemenea expediţie.
Restul zilei se plimbă de colo colo, ba cumpărând un sac de dormit, ba nişte bocanci şi câteva tricouri, apoi bilet de avion, hărţi, un termos, un cort, un briceag, un rucsac mare şi unul mai mic. O să găsească un ashram, o să mediteze, o să tacă mult. O agitaţie, care parcă îi mângâia fiecare organ din corp şi apoi se domolea şi se aşeza ca un câine cuminte la picioarele stăpânului, îl însoţi permanent. Parcă nici să vorbească nu mai putea. Poate că asta era fericirea, îi trecu prin cap.
Târziu îşi dădu seama că soarele apune şi că e timpul să meargă spre casă. Intră cu greu în hol, în clanţă rucsacul mare se opinti, era un întuneric compact, strâns, aşa că întinse mâna ușor tremurând, după întrerupător, la dreapta, mai bâjbâi puţin, se auzi un click și se făcu lumină.
Și nu, nu era nicio petrecere surpriză, nu-l aștepta nimeni acolo, nu se auzi niciun la mulți ani. Nu era nimeni în apartamentul lui mic și gol în care se simți brusc ca un intrus.
