SATUL

Povestire scrisă de Crina Voinaghi, apreciată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „Mi-a plăcut mult mai ales mitologia creată în jurul lui Nea Costel și felul eficient și surprinzător în care această mitologie poziționează satul pe harta geografică și temporală a lumii.”

Cosmin intră în casă fără nicio tragere de inimă, târându-și bocancii prea mari și ștergându-și nasul cu mâneca unei bluze verzi cu glugă, care îi acoperea și ultimul deget. Tatăl lui era tot acolo, în aceeași poziție, așezat în capul mesei așa cum stă de obicei, cu capul în mâini. Mama lui spăla vasele, iar zgomotul farfuriilor care se izbeau din când în când de chiuvetă avea ecou în încăperea mică, cu tavanul prea jos și perdelele de un alb murdar. Se simțea un miros înțepător de fum, semn că tatăl lui se ridicase totuși de la masă și aprinsese focul la boiler. Era sâmbătă, în seara asta vor face toți baie.

— Am închis găinile, anunță Cosmin cu grijă, să nu tulbure atmosfera gravă din casă.

— Și porcii? întrebă răstit tatăl lui.

— Porcii îs în coteț deja.

— Bine, da’ i-ai închis?

— Cine să-i fure?

— Iar comentează copilul ăsta! spuse tatăl lui adresându-se tavanului. Eu când eram de vârsta lui munceam pe brânci și nu aveam atâta timp de gândit cum are el. Ce vrei să te faci, mă? Președinte? Ia du-te adu-l pe Matei din vecini și spune-i că ia o mamă de bătaie, dacă nu apare în 3 minute.

— Lasă-l, Vasile, că a terminat clasa a VIII-a cu note mari, să dea și el examenul de final de an și-apoi om vedea noi, interveni mama lui în discuție.

— Ce examen, fă? Cu ce bani să meargă la liceu? Iar vorbiți prostii, parcă numai eu sunt cu picioarele pe pământ în casa asta, voi restul visați bazaconii. Să muncească, și eu am muncit de când m-am ținut mai bine pe picioare!

— Vedem noi mâine, ne mai gândim, zise iar mama lui, împăciuitoare.

— Poate nici nu reușesc, tată, pentru liceul Eminescu trebuie să iei notă mare și aș vrea…

— Și eu aș vrea să am podul plin de bani și toată grădina ca ieri dimineață, nu așa ciuruită cum e acum, ce să mai vorbim de acoperiș, o să-l repare bunicu din mormânt. Du-te rapid după frate-tău de nu vrei să o iei și tu! și izbi de masă paharul în care reapăruse un lichid complet deosebit de apă.

Cosmin ieși în înserarea cu nuanțe roșiatice, împiedicându-se în bocancii prea mari și julindu-se de trepte. Văzu cum se prelinge un firicel de sânge din genunchiul marcat de atâtea căzături și pe care abia se forma o crustă, că apărea altă rană. Înjură în gând, de frică să nu-l audă taică-său dinăuntru. Știa că abia așteaptă un motiv să nu-l lase la liceu. De fapt era mai mult ca sigur că nu îl va lăsa. Poate dacă insista maică-sa, dar cu furtuna de ieri situația se înrăutățise. Toată grădina era zob, toată recolta, fructele din pomi, bătuse cu grindină mare cât un ou de porumbel timp de 10 minute bune. Și acoperișul casei îl stricase pe alocuri, iar tatăl lui făcuse aseară o criză de furie cum nu i se mai întâmplase de ceva vreme. De când nu mai bea așa de mult.

„Pe unde dracu umblă Matei?” se întrebă în gând, convins că nu îl va găsi prea ușor. Matei se descurca mai bine decât el. Nu învăța nimic la școală, nu știa înmulțirea nici acum, într-a IV-a dar lua mai puțină bătaie pentru că nu comenta niciodată, iar apoi se făcea că a uitat ce trebuia să facă. Când era de lucru în grădină – și era mult de lucru – lui i se făcea rău și putea vomita la comandă. Îl trimiteau înăuntru și rămânea doar Cosmin, care muncea cot la cot cu taică-său. Ajungea în oraș doar când îi ajuta pe ai lui să-și vândă produsele la piață sau când bocancii i se rupeau complet și se vedeau obligați să-i cumpere alții de la un magazin de second hand. Îi erau fie prea mari, fie prea mici, nu avusese niciodată pantofi noi.

Fir-ar să fie, își zise Cosmin uitându-se în sus pe ulița pustie, liniștită, cu praful bine așezat, încremenit într-o așteptare rău prevestitoare. Iar se jucau pe undeva prin pădure. Satul lor era unul dintre cele mai izolate din Maramureș, iar de la ei de acasă până unde începea pădurea nu mai era mult. Matei și țâncii se jucau de multe ori la marginea pădurii, deși tatăl lor le interzisese cu desăvârșire să intre seara pe cărările deloc sigure. Cosmin se îndreptă resemnat spre liziera pădurii, însoțit de ultimele raze ale soarelui care începea să se piardă după case. E trecut cu mult de 8, se gândi el, urmărind discul roșu al soarelui ascunzându-se pe jumătate, ce dracu i-a apucat, țânci afurisiți, ce și-o ia Matei în seara asta, de la mine cu siguranță, un șut în fund și două după ceafă. Da’ așa, sănătos, să le simtă.

Se apropia și liniștea care îl invadă din față, dinspre pădure, nu-i plăcu deloc. Ar fi trebuit să se audă chicoteli și strigăte. Nimic, doar niște lătrături și vântul printre frunze. Satul era ca o întoarcere în timp cu vreo 50 de ani, nu aveau internet, iar cablu doar câteva case. Cosmin avea ocazia să deschidă pagini de internet și să guste abundența de informații, muzică și filme doar la școală unde, de multe ori, profesorii îi lăsau în așa-zisul laborator de informatică, fiecare la un calculator, și uitau de ei vreo două ore. Era paradisul lui Cosmin și probabil unul dintre motivele pentru care învățase atât de bine, cei câțiva profesori considerându-l speranța generației pentru liceul bun din cel mai apropiat oraș. Acolo trebuia să fie un laborator și mai mare cu și mai multe calculatoare, se gândea el. Mergea în fiecare dimineață 3 km până la școala din satul vecin, al lor era prea mic pentru o școală sau o primărie; până și bisericuța din mijloc – pentru că nu am putea spune centru – semăna mai degrabă cu o mănăstire părăsită. Brusc auzi, undeva în dreapta, zgomot de pași grăbiți. Matei fugea spre el mâncând pământul, însoțit de încă trei țânci murdari, în pantaloni scurți și teniși rupți.

— Fuuuugi! i-a strigat Matei, trecând ca vântul pe lângă el urmat de ceilalți temerari.

Cosmin a luat-o și el la fugă. În spatele lor se auzi moș Costel, strigând amenințări cu pumnul ridicat, înfuriat de incapacitatea de a-i fugări și dezvoltând vulgar ce le-ar face dacă i-ar prinde. Neputincios, le dădu drumul – din fericire cam târziu – celor doi câini ciobănești pentru care copiii nu aveau pic de simpatie și, judecând după reacția patrupedelor, sentimentul era cu siguranță reciproc. Au fugit toți ca la proba de 100 de metri plat, făcând să sară pietricelele de pe drum, ridicând praful și provocând ceilalți câini care se simțeau datori să se arate fioroși. Au alergat aproape până la capătul satului pe jumătate pustiu, oprindu-se în fața unei case în paragină.

Aplecați, cu mâinile pe genunchi, respirau cu greutate privind cei doi câini ciobănești care se opriseră după câțiva zeci de metri și se mulțumeau să latre de acolo.

— Ce dracu?! se răsti Cosmin, dându-i lui Matei una tare după ceafă. Ți s-a urât cu binele? Ce ați căutat la moș Costel?

— Voiam să verificăm dacă este adevărat ce se spune, scânci Matei, frecându-și cu putere locul lovit.

— Ce se spune, idioților? Ia să spuneți imediat! Voi credeți toate porcăriile! se enervă Cosmin de-a binelea.

— Că are internet în casă. Wi-Fi, spuse aproape plângând un puști, rapid săgetat din priviri de ceilalți.

— Unde să aibă în cocioaba aia? Atât îi mai lipsește! Nu vedeți că are 100 de ani, abia poate să umble!

— Serios, zise cu precauție un alt țânc tot murdar pe față, cu vreo doi ani mai mic decât Matei. Am auzit-o pe mama când îi spunea lui tata că moș Costel, pe lângă faptul că abia poate să se miște și îi plâng animalele de foame, și-a pus internet și se uită la filme porno. Voiam și noi să vedem un film porno, dar ne-au simțit câinii de cum am intrat în casă și au început să latre, moș Costel oricum se culcă deodată cu găinile.

— Și are internet? nu se putu abține Cosmin să nu întrebe.

— Avea pe masă un laptop, dar cred că era stricat, pentru că nu am reușit să-l pornim și un telefon pe care avea instalat facebook-ul.

— Ce idioți sunteți! Ce ați crezut?! Că o să vă invite la un film sau la o navigare pe facebook? Hai, Matei, plecăm! Dacă și în seara asta iau bătaie din cauza ta, ai încurcat-o. Iar voi marș acasă, mucoșilor, ce filme porno vă trebuie!

Puștii au luat-o la fugă, fiecare la casa lui fără internet, triști, flămânzi și prăfuiți.

— Auzi, pot să te întreb ceva, a îndrăznit Matei când erau aproape de casă.

— Ce mai vrei, mă? l-a repezit Cosmin, încă furios.

— Ce e ăla film porno? E cu desene animate de pe internet? Așa zicea Ionuț dar eu nu prea cred, tu știi ce e?

— Of, ce prost ești, habar n-ai de nimic! Treci în casă că de mă enervezi îți mai dau una de o să vezi stele verzi!

Cosmin îl împinse înainte și închise după el portița de la intrare. Nici el nu știa prea bine cum era cu filmele porno. Bănuia ceva, îi arătase Sandu un fragment dintr-un spectacol în care tipele se dezbrăcau dar nu văzuse decât vreo două minute, că intrase proful și Sandu se speriase.

Întunericul căzu brusc peste cele câteva case la ferestrele cărora se aprindeau lumini și care se vor cufunda în curând în somnul inocent al celor care cu cât știu mai puțin cu atât sunt mai fericiți. Însă Cosmin va ști probabil mult mai multe din toamnă când va merge la liceu, va primi haine la modă și un telefon prietenos cu conexiune nelimitată la internet de la un binefăcător – copil sărac și cu note bune, trebuie să-l ajutăm – și va afla tot ce se poate afla din online. Va avea cont de facebook, instagram, snap chat, poze studiate și relații virtuale. Se va întoarce în prima vacanță de vară în satul lui izolat iar apoi va veni din ce în ce mai rar, oricum era pe trei sferturi părăsit, nici străinii care voiau să vadă Maramureșul autentic nu-l mai găseau, preotul însuși părăsind satul și încurajându-i pe cei rămași să frecventeze biserica din satul vecin.