Povestire scrisă de Violeta Mihăeș, premiată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „O povestire despre absurdul și arbitrarul birocratic cu o atmosferă intensă, bine construită, și un final eliberator. Îmi place mult ironia inteligentă a numelui / conceptului povestirii, și mai ales faptul că ea nu umbrește viața și vorbele personajelor.”
Puse mâna pe clanță și apăsă, dar fără convingere, chiar cu oarecare repulsie. Nu-i convenea deloc că domnișoara de la recepție, afectată și foarte ocupată cu telefonul ei roz, îl trimisese în biroul doamnei X să rezolve el ce era de fapt de responsabilitatea altora și nicidecum a lui.
Bătu de câteva ori la ușă, dar, cum nimeni nu-i răspunse, intră. În cameră, cu spatele la intrare, două dudui discutau aprins despre un subiect care-i era deocamdată străin.
— Nu-i bine, domnule, nu-i bine!
— Cum adică, nu-i bine? Pune-l cum vrei tu, pune-l cu curu-n sus, pune-l cu spatele, pune-l cum ți se năzare și gata. De ce m-ai mai chemat dacă ești tu mai deșteaptă?
Un pic dezorientat, îngăimă fără prea mare convingere:
— Bună ziua! Mă scuzați, vă rog, m-a trimis domnișoara de la…
Fără să se întoarcă, una dintre doamne îl repezi:
— Așteaptă, domnule, nu vezi că sunt ocupată? Nici timp n-am să respir! Ce mama dracului! Ia loc pe un scaun și așteaptă!
Căută cu ochii rătăciți un scaun și se așeză stingherit pe un colț, refugiindu-se ca într-o carapace de melc în gândurile sale de dinainte. De ce tocmai el, de ce tocmai acum, de ce tocmai aici? De ce domnișoara de la recepție, de ce…
— Nu-i bine, îți zic! E invers! Vezi liniile astea? Normal că le vezi! Acesta-i copacul și e cu rădăcinile-n sus, cum spuneai tu adineauri!
Cealaltă doamnă se apropie la un centimetru de perete, urmări cu arătătorul mâinii stângi traseul sinuos al liniilor cu pricina, își așeză ochelarii pe nas și declară răspicat:
— Ai nevoie de ochelari, dragă, ăsta-i un nor!
— Un nor? Un nor galben? De când ai văzut tu nor galben?
— Dar copac galben unde ai văzut, mă rog?
Cealaltă doamnă bătu în retragere:
— Și cum spuneai că se cheamă? Totem sau Tot Em?
— Tot EM. E un joc de cuvinte, ceva de genul acesta. Mi-a spus de la ce vine EM, dar crede-mă, am uitat. Când mai vine pe la mine, o să-l întreb.
— Du-te și cheamă-l pe N de la birotică! E deștept, se pricepe. Îl punem cum spune el și gata!
Doamna mai plinuță ieși în grabă pe cealaltă ușă. În cameră erau doar ei doi. Abia atunci observă tabloul agățat în spatele biroului. Ceva abstract, cu nume încâlcit, ce mai, bătaie de cap, nu alta! Doamna înaltă nu dădu niciun semn că și-ar aduce aminte că mai e cineva în încăpere. Stătea cu mâinile sprijinite de birou și privea cu intensitate pânza colorată de parcă o scana, așteptând ca aceasta să-și dezvăluie toate intimitățile cromatice.
El o privea încurcat, neștiind dacă să respire sau nu, panicat la gândul că o să se enerveze și n-o să semneze. Încercă să spună ceva, dar, chiar atunci, cealaltă ușă se deschise viguros, lăsând să intre un tânăr cu aer de star de cinema și ochelari de soare.
— M-ați chemat? Mi-a spus Dora să vin urgent.
— Da, o iau razna. Spune și tu, ce mă fac? Cum să-l pun: așa sau așa?
— Eu cred că oricum e bine. Îl știu pe tip. E un geniu neînțeles cu un stil ermetic și, credeți-mă, nu contează. Vă propun un compromis: o săptămână îl lăsați așa, iar următoarea săptămână îl puneți invers. Sincer vă spun, mi se pare o mâzgăleală și cam atât.
— Aici ai și tu dreptate. Nici eu nu prea înțeleg nimic din el. Mi l-a adus Dora cadou de ziua mea. Trebuie să-l agăț, n-am scăpare. Dacă aducea și instrucțiunile, era perfect. Nu mai aveam atâta bătaie de cap. Mulțumesc, drăguță! Îți rămân datoare cu o cafea.
— Oricând doriți, la dispoziția dumneavoastră! spuse tânărul, retrăgându-se pe ușa cealaltă, cea pe unde intrase și el, surprins să-l vadă așteptând cuminte, ca o statuie vivantă într-o piață fără turiști.
Doamna schimbă de câteva ori poziția tabloului, nehotărâtă care e cea preferată, apoi îl așeză cu susu-n jos sau cu josu-n sus, și, mulțumită, luă loc, studiind plictisită câteva din dosarele stivuite pe birou.
— Mă scuzați, vă rog! M-a trimis la dumneavoastră…
— Dumneata de unde-ai apărut? Ai programare? Nu vezi câtă treabă am? Nu vezi că-s îngropată în dosare?
Cu ultimele picături de bărbăție, se apropie de biroul de unde doamna îl săgeta cu privirea de totem, din spatele zidului de maculatură prăfuită, și abia îngăimă:
— Vă rețin un minut. Sunt de la departamentul…
— Ce departament? Nu semnez nimic până pe unu ale lunii! Asta-i regula! Până atunci, bugetul e drămuit cu firimitura, ce mai.
— Știu, dar vă rog, avem nevoie de orice firimitură, fie ea și de un micron. Suntem pe cale să…
— Sunteți pe calea pierzaniei! Vă spun la fiecare unu ale lunii. Sunteți ca vulturii. Vă azvârliți asupra stârvului cu viteza sunetului. Într-o secundă e gata și eu văd cum mi se scurge totul printre degete. Ce știți voi, ăștia de la departament? De la care departament spuneai că ești?
Prinse parcă mai mult curaj, ridică privirea din parchet și voi să răspundă,dar exclamă:
— E invers! Vă spun, e invers!
— Departamentul pe invers? Ce departament mai e și acesta?
— Tabloul e pus invers! L-ați așezat pe lungime, iar el trebuie pus pe lățime, doamnă.
Parcă împins de o putere inconștientă, se apropie de perete, luă tabloul și-l așeză în poziția corectă.
Ieși transpirat și-o zbughi ca din pușcă pe coridorul lung și întunecos. La capătul tunelului, secretara îl privi cu oarecare compasiune și-l pofti să ia loc în singurul fotoliu din încăpere.
— Ei, ce ți-am spus? Asta n-o să semneze în veci! Așa face mereu. Tot timpul născocește noi modalități de a mai tăia din bugetul fiecărui departament, de parcă dă de la ea. Doar ți-am spus că n-o să semneze!
— Ba a semnat! răspunse el precipitat, fără pic de satisfacție în glas. A semnat, uite aici!
Secretarei îi ieșiră ochii din orbite la vederea sumei imense mâzgălite pe acel petic mototolit de hârtie. Se uită la bărbatul din fața ei ca la un personaj de roman fantastic.
— Ai un foc? o întrebă acesta, făcând abstracție de valurile de admirație ce dogoreau din direcția ei.
Îi întinse cu un gest mecanic bricheta de argint pe care o primise cadou din partea colegilor, atunci când împlinise cinci de ani de muncă neîntreruptă la firmă. Răceala metalului o învioră pentru câteva secunde.
— Scrumiera o vrei?
— A, da, și scrumiera, te rog!
Privi transfigurat flacăra albastră, apropie de aceasta bucățica de hârtie care luă foc aproape instantaneu. Aruncă resturile în scrumieră și ieși în stradă, fără să privească înapoi.
