Povestire scrisă de Irina Lupu, premiată de Adrian Schiop la concursul trimestrial de povestiri – „Povestirea e experimentală, conceptuală, și descrie aventurile unui locatar în apartamentul lui escherian, povestirea jucându-se cu distorsiunile de perspectivă: dimensiunile devin fluide, când ca sub o lupă, când ca sub un ochean întors. Stilul susține conceptul – relatarea e făcută la persoana I și e constituită dintr-o singură frază, în acord cu o subiectivitate exacerbată tiranic, incapabilă să controleze cognitiv o lume inconsistentă ontologic.”
Locuiesc singură într-un apartament circular, asta înseamnă că fiecare cameră are câte două uși, cu excepția băii, acolo e una singură care dă într-un hol cu uși pe trei pereți, dar cel mai bine ar fi să încep cu intrarea, cu traseul meu obișnuit, în fiecare seară când ajung acasă descui, intru în hol, mă descalț, fac stânga spre bucătărie, unde îmi pun un pahar cu apă și dau drumul la radio, apoi fac dreapta și trec în holul mare, intru în baie, mă spăl pe mâini, deschid fereastra, mă întorc în hol, mă schimb – pentru că acolo țin dulapul cu haine, intru în dormitor, iau laptopul de pe pat și mă duc în sufragerie, exact așa a început și seara aia, adică am intrat în casă, mi-am desfăcut șireturile și mi-am dat pantofii jos, cu tot cu șosete, mi-am pus balerinii pe care îi port în casă, m-am dus în bucătărie, unde m-am lovit la umăr de dulapul suspendat când am pornit radioul, am făcut trei pași în holul mare până la ușa băii, în dreptul căreia am și rămas cât m-am spălat pe mâini, aplecată peste lavoar, am aruncat șosetele în coșul de rufe, am trecut apoi în dormitor, unde m-am strecurat cu grijă pe lângă perete și pat ca să iau laptopul, dar tot m-am lovit la genunchi și, când să intru în sufragerie, am dat ușor cu capul de tocul ușii – m-am mirat, dar am considerat că a fost o simplă neatenție – și, ca să mă asigur că lucrurile erau de fapt în regulă, am hotărât să dau încă o tură prin apartament, așa că din sufragerie am intrat din nou în hol unde am observat că e de ajuns să ridic coatele ca să ating pereții, asta chiar m-a pus pe gânduri, m-am aplecat apoi pe sub tocul ușii și am trecut în bucătărie, unde cu o palmă am acoperit toată masa, trântind radioul și un scaun, iar cu două degete de la cealaltă mână m-am chinuit să deschid ușa dinspre holul mare, care nu mai era chiar mare, aici deja trebuia să merg aplecată și chiar și așa am lovit becul din tavan cu capul, asta a făcut umbrele să se miște pe toți pereții și să nu mai văd bine cele trei uși din hol, când m-am dezmeticit am întins mâna dreaptă spre fereastra din baie, dar palma mea o acoperea complet, mi-a fost imposibil să o deschid, așa că am trecut în dormitor în genunchi, noroc că lăsasem ușile deschise, m-am aplecat de tot, mergeam de-a bușilea și am reușit să intru în sufragerie, unde mai întâi am scos galeria din perete, pentru că m-am așezat pe draperie, apoi am trântit un ceas și am spart o vază, dar astea n-au mai contat în momentul în care mi-am dat seama că pot trece din nou prin hol doar târându-mă, iar șansele să încap pe ușa de la intrare erau foarte mici, nu mi-am pierdut controlul, mi-era clar că devenisem iar uriașă, nu mi se întâmpla asta pentru prima oară, m-am târât pe burtă spre hol, nu mă puteam întoarce să-mi văd picioarele, dar simțeam că îmi rămăseseră în sufragerie, am deschis ușa de la intrare și ultimul lucru pe care mi-l amintesc e că eram deja pe jumătate afară, împingând cu brațele în tocul ușii și întrebându-mă dacă voi avea loc să mă scurg în jos pe scară – asta a fost prima greșeală, de obicei rămân în casă până mă micșorez, chiar dacă uneori durează câteva zile în care rămân blocată într-un colț, într-o poziție incomodă, doar că acum am leșinat, cred, și m-am trezit când deja se adunaseră toți vecinii și asta a fost a doua greșeală, să mă apuc să le explic, nimeni nu credea că uneori cresc, oricât le arătam spre balerinii rupți în vârf de la atâtea metamorfoze, prin găurile lor mă strecor afară în celelalte nopți, cele în care mă micșorez, dar ei nici nu mă pot observa atunci, în nopțile alea nu mai intru în baie pentru că mă tem că aș putea să alunec prin sifonul din pardoseală sau că aș putea fi trasă prin curenții din robinete și cel mai frică îmi e de țevi pentru că pe acolo vin sunetele care mă pot lipi de pereți ca niște ventuze, așa că evit baia și merg prin casă în sensul invers traseului meu obișnuit, adică din hol intru direct în sufragerie, apoi fac stânga spre dormitor, unde deja pierd hainele care cad singure de pe mine, din dormitor stânga spre holul mare, de acolo drept spre bucătărie, stânga în primul hol și abia acolo ies prin vârful unuia dintre balerini și apoi pe sub ușă și, așa, goală, alerg în cerc cu brațele întinse prin firele scurte ale preșului de la intrare până dimineață.
