Poezie scrisă de Letiția Provian, apreciată de Lavinia Bălulescu la atelierul de poezie Mornin’ Poets, pe 7 aprilie 2019, la tema „despre dispariția cuiva drag sau pur și simplu despre cum vă raportați voi la discuțiile despre moarte, despre ce vă vine prima dată în minte când cineva deschide discuția despre acest subiect, cum vedeți voi acest subiect, ce simțiți, prima amintire legată de moarte, despre imaginarul vostru personal din spatele acestei teme. Rugămintea ar fi, pe cât se poate, să nu folosim în poeziile respective cuvintele „mort, moarte, a muri””.
zgomotul oraşului se face mic,
atât de mic încât se ascunde
în poşeta de piele întoarsă a bunicii.
bunica mergând pe calea victoriei,
cu pantofi peep-toe nr. 35.
februarie îşi cântă lumina
pe trotuar.
iar bunica îl serveşte cu bomboane de cacao
pe călinescu.
timpul se adăposteşte în pungile de hârtie,
pe şpalturile de ziare.
bunica e tânără, mignonă,
priveşte în ochi războiul:
capete de cai se ciocnesc de ziduri
ca nişte proiectile.
e ceva în jur care muşcă din oameni
şi lucruri şi îi umple de găuri,
de uitarea vocilor, chipurilor, nuanţelor clipelor.
bunica îmi apare în vis,
călăuzită de rugăciuni,
ea risipeşte demonii
ca atunci când îmi descânta
în paharul cu apă rece şi tăciune de chibrit.
când eram mică, în poşeta bunicii
găseam rujul ei, câteva monezi din RPR,
verigheta ei cu safir bombat.
acum, în geanta neagră a bunicii,
moale ca mâinile ei care aveau răcoarea nopţii,
se ascunde zgomotul raiului.
