Povestire scrisă de Monica Stoica, menționată de Ovidiu Verdeș la concursul trimestrial de povestiri – „memorabilă ca performanță stilistică pentru oralitate și repertoriu argotic, dar vulnerabilă, cred eu, prin lipsa epicului, prin viziunea dezabuzată și „mizerabilistă” a naratorului.”
Vlad avea o strategie de cacamaca. Era un hoțoman sentimental. O dădea pe glume și flic-flacuri caterincoase în orice interacțiune. Mie îmi plăcea de el rău, eram fiartă pe gagiu, îl amușinam ca o cățea și-l filam ca Șerloc. Un macho man, țipa maleta pe el. Doar că ironiile lui mă băgau într-o ceață neuronică de fiecare dată când ne întâlneam și nu mai știam ce să cred. Părea că se dă la mine, dar în genul cinic. Când l-am cunoscut era boyuleț cool, umeri lați, cu haine klumea și trup de Adonis. Îi luase și taică-su ceas d-ăla mai scump, să aibă un touch de cocalar, să fie în tradiția tipilor cu sprezzatura. Dar făcea scheme. Se dădea la toate prietenele mele ca să mă oftice. Așa erau masculii în perioada aia himerică și haotică, să zic din 2010, când s-a dat undă verde clubărelii pentru copilașii născuți în ‘90. Tipii deveniseră niște „prințese intangibile”, se mâțâiau ca niște cotoi. Își împuiaseră capul cu idei despre independență și agățat gagici, dating fără implicare emoțională & shit. Începuse cu hei-fata-îmi-place-stilul-tău-cerut-număr-de-telefon-one-night-stand. Anyway, fetele erau la fel, dar mai mult în spectrul de emoții incerte, vai, nu știu de cine-mi place, dar ne tachinăm.
Într-o vară toridă din 2013, pe când se lăsa psihedelic seara peste București, stăteam ca vaca-n trifoi cu prietena mea Anda, în Control. Barul ăla pitit pe constantin mille pe care-l frecventa toată lumea, de la corporatiști la umaniști, aberând la bere random despre ce-i tăia capul. Anda era blocată-ntr-o legătură crazy cu un tip, o relație virtuală care n-avea finalitate. Flecăreau pe chat, dar când se vedeau față-n față împietreau de frică. Sau așa povestea ea. Când ne-am văzut atunci, în iulie, Anda freca telefonul, dădea din taste.
Mă plictiseam. Așa că l-am chemat și pe Vlad la chiolhanu’ urban, unde orice metru pătrat era înțesat de hipsterime. Când a ajuns, ne-a băgat că cică stăm ca două păsări de curte toante și dezamăgite de lumea dezlănțuită. Râdea isteric. I-a zis Andei că e prea slabă și să mănânce mai mult ca să facă cur, mie că sunt babană ca o viitoare manichiuristă melancolică.
A venit și Maria, o altă girlfriend de-ale mele, asistent universitar la Sociologie, și s-a așezat la masă cu noi, ca un file de cod fără sare, complet apatică și anesteziastă. Tipa asta încercase să se sinucidă de două ori cu câte douăj’ de beri și paracetamoale. Fusese legumă la Obregia și vorbea obsesiv de perioada aia de bahaus la nebuni, iar acum, la club, se mișca în slow motion în lumina aia de abator uman scarry. Așa era lumina în tractirurile astea mai cool, ca să creeze atmosfera de electro-shit-music-for-the-junkies. Dar Maria era cât de cât în regulă în seara de vară, trăgea la o bere ca la biberon. O dăduse în alcoolism.
Mă împrietenisem cu ea la noul job. Traduceam interviuri luate românilor plecați în străinătate din română în engleză pentru un proiect de sociologie și munca îmi făcuse țăndări toată vara, dar măcar aveam bani și ieșeam în oraș cu mândrie de mahăr mic, mi se împăuna superego-ul, eram în convenție, validată, lucram la proiect pe bani UE, după ce terminasem Litere.
Emoțional, mă situam într-un talmeș-balmeș. Ba că-mi place de Vlad, ba că dă-l în gâți. Mă țineam după el ca scaietele, deh, genul de treabă cu skepsis și care te seacă de energie. Dar anyway, era vară, eram pe terasă, stăteam toate trei pretenarele – arătam ca membrele unei trupe de muzică pop care s-ar fi putut numi <trei coceni bătuți> – la masa de lemn și ne analizam sentimentele, ca niște actrițe care clipesc cu subînțeles în filmele franțuzești, sau așa îmi închipuiam eu, ca să nu zic că, de fapt, eram toate trei praf. Maria, fostă sinucigașă, Anda care umbla după cai verzi pe pereți, adică după ăla cu care schimba mesaje, un băiețel cașectic care-i plăcuse ei într-o noapte tot la club și eu, care mă plimbam nopțile cu Vlad pe străzi și mă emoționam ca naiba doar când ăsta îmi zicea „fetițo”. Concluzia: trei tute care umblă bezmetic, flutureeeeel pe lampă.
Vlad era deja matrafoxat când a ajuns – pălise niște spirtoasă acăsică și înnoda la Camel-uri – purta blugi trei sferturi și un tricou albastru. Iar mă lua la mișto. Tăceam mâlc. Ce dracu’ avea. Ba chiar începusem să dramatizez, îmi luasem o figură de poète maudit, pe genul romantic francez, mă uitam departe, în zare, printre ierburi și ramuri de arbori contorsionați. Practic, mă uitam la ce găseam în raza vizuală, pe lângă grădina Control. Nu mă gândeam la nimic, dar normal că făceam să pară că gândesc profund și sufăr intens. Vlad îmi trăgeacâte-o ocheadă și se lansa în glume cu fetele. Teasereală și ironii.
— Maria, tu semeni cu un amerindian, ai nas de indianul „Talpă Iute”, îi zicea sinucigașei, care purta o sacoșică de pânză luată de prin Vama Veche, o gentuță de amărășteanu sauvage.
— Dă-te bă în rahat! Tu nu te uiți la tine că ai buzele alea de vedetă porno. Sugi cocaru, a? s-a rățoit Maria. Ăsta avea botul destul de proeminent, buzele parcă erau de negru, dar mie mi se părea că tocmai buzoaiele îl făceau carismatic.
— Nu mai vorbiți, frate, așa, că se uită lumea ca la felu paișpe, a pocnit Anda, care păstra convențiile, mai timidă și cu simțul ridicolului. Pe urmă a băgat iar mecla-n telefon, ignorând miștourile noastre.
Dar noi tot voiam să facem show.
— Auzi, mă, de ce te uiți la mine cu ochi străini și goi, tu nu mai ești Monica, acum ești doar strigoi, îmi zice mie Vlad.
— Ce dracu’, mă, citezi Angela Similea, looserache?
— Îmi iei și mie bere din banii pe care-i iei de la proiect? Haide, ia-mi!
Avea faza asta, se comporta ca un adolescent care așteaptă nu știu ce salvare de la nu știu cine cu glumițele lui.
— Na, mă, 16 lei, să-ți fac cinste, că ești rupt în gură.
Așa era. Nu muncea și nici nu voia să muncească. O ardea vagabonțește de dimineața până seara. Dar îi mergea mintea la prostii, mai ales că se făcuse specialist în frecat de mentă.
Toți vorbeam la plesneală. Ce altceva să facem.
Vlad îi zicea Mariei că pare un tip serios, deși ea era fată. Aia a dat-o pe bosumflici. Tot insista că asta are nas de pieile roșii și că probabil mamaia ei era Pocahontas. În viața de zi cu zi, Maria o ardea aproape în permanență beată și se culca cu niște alcoolici ambulanți dintr-un bar unde freca mangalul după job. Îmi povestise că psihiatrii îi ziceau că are tulburare de personalitate borderline. Băgaseră diagnosticul ăsta că ce Dumnezeu să zică când aia luase flacoane de pastile de viroză asezonate cu peturi de Neurmarkt și zicea că-și pune capăt zilelor. Din dragoste sau ceva. O părăsise unu’ care era tot sandilău ca ea.
Mă uitam la Vlad și vedeam că are niște ochi de Donald Duck, nervos tot timpul, zic de Donald Duck în prima scenă din desen, când rățoiul iese din ou și, în loc să fie un rățoi rezonabil, se-apucă să urle nevrozat și să peroreze în draci.
— Sunt vai de capul meu la momentul ăsta. Mă simt ca un pitic de grădină lăsat în paragină, nevopsit, mi-a zis el la ureche.
Nici ăsta nu avea toate țiglele pe casă.
Nu mai știu ce căutam în clubul ăla, în noaptea aia de vară, magnetizată de băiatul ăsta, Vlad, cu zâmbetele lui fake, venisem înspre constantin mille când pica amurgul pe asfaltul flancat de pomi triști și orașul mi se părea opac, cu cerul în non-culori, iar creierul meu vibra alarmat, preaplin cu scenarii și drame, cu cele 10, 000 de ramificații ale storyurilor noastre de viață. Io cu Vlad cu Anda cu Maria cu dracu mai știe cine. Ce kko făceau? O dădeam pe filozofie și analiză sociologică în mintea mea. Participam activ la desfășurarea unei acțiuni, neștiind care-i finalitatea, ci doar că mă mișcam din punctul A în punctul B, pesemne, ca un cobai de laborator. Aia era viața. Îmi doream să găsesc o semnificație în tot calabalâcul de fapte și întâmplări, și de ce mergeam noi în fiecare vineri seara la club, dar scenele în ficțiunea asta realistă se succedau, așa cum e firesc, fără absolut niciun sens determinat. Bullshit, mă gândeam. Toate senzațiile pe care le aveam erau ca pelicula în negativ pe care trebuia s-o bag în revelator. Se atomizase dracului orice sens pe lume. Singura doză de real erau vocile oamenilor din jur, vorbind despre nimic. Conversația mă înconjura din toate părțile. În afară de oamenii ăștia, de prietenii mei retardați, schizoizi, cum or fi fost, nu știam pe nimeni. Nu știam să vorbesc pe altă limbă cu altcineva, vorba lui Wittgenstein, învățasem eu la Litere, limitele minții mele sunt limitele limbajului meu. Cu toții eram racolați în viață de prin facultăți de Litere și Filozofie, unde rodeam cărțile cu acarieni și discutam Proust și filosofie, beam într-o seară până picam și credeam că „viața e în altă parte”, dar de fapt, unde și ce căcat e viața, muie Kundera, și tot noi tatonam o posibilă fericire în soarele crud, când se închideau cluburile, în soarele ăla care ne dezvăluia ca pe o radiografie, ne trezeam matoli, iar după o noapte de futut/băut/having/real/fun eram convinși că există o cale, că există firul Ariadnei despre care citiserăm conștiincioși, ignorând că suntem, poate, în pielea amărâților și boemilor disfuncționali, care-și futuseră orice inteligență socială și emoțională cu idei învolburate. În seara aia de vară la club erau și alte fete, colege umaniste, le cunoșteam și le observam din punctul meu de observație, și uite ce făceau, decriptau teoriile lui Foucault în trendul unor fashionistas care o ardeau prin baruri, și la ce le folosea în afara tribului de fani morți după Foucault, erau acolo în seara de iulie și băieți care lingeau blide prin cămine și relatau despre fizică cuantică, băieți buni și blânzi și aprigi și ahtiați după emoții, pe care-i cunoscusem în alte seri, pe la alte terase și chefuri, echipa Sturm und Drang, care dărâma mese în baruri și-i lua poliția pe sus, trezindu-se apoi cu amendă pe care nu aveau de unde s-o plătească, cunoșteam demenți a d e v ă r a ț i, nu fakeri, cu spiritul intact, ca diamantul, și care – se împăunau ei – o să detoneze turnul de sticlă în care se autoexilaseră. Discursurile și replicile lor sunau muzical și miștocăresc, inutil și caraghios. Ei erau reprezentanții unei specii endangered. Se trezeau din neurastenie seara pe la 10 și erau pe cale de dispariție înspre răsărit. Și la fel eram și eu, îmi zic în gând, ce dumnezeu încerc să demonstrez. Mi-erau dragi.
Din spațiul unde veneau DJ-ii să bage muzică trepida un beat de minimale și am mers cu Maria sinucigașa înăuntru ca să-i mai treacă malaise-ul. Punea urechea fix pe boxă și încerca să perceapă sunetul pur. Cel puțin așa mi-a zis, dar mi-era teamă că dacă răstălmăcește totul așa liric, despre epoca tehno, cu fițe și tristețe și ce bine i-ar fi criogenată, s-ar putea să-și distrugă timpanul sau să-și nasolească mintea până la depresie.
Pe ring niciun om propriu-zis, numa’ umbre, stafii dubioase, strigoi urbani, aproape transparentizați de fâșiile de lasere din tavan. Habar n-aveau de ce se află acolo. Se loveau unii de alții ca donții. Fețe conturate de lumină forforescentă, apoi gesturi tâmpite de dans contemporan pe care le imitau de pe Youtube, mișcări sacadate pe muzică.
DJ-ul purta un tricou negru și învârtea regal la discuri, părea maestro de ceremonii psihopomp, era totuși o procesiune, cu oamenii care cică dansau, dar cu ce semnificație și pentru cine. Din întunericul ăla de priveghi cu zombies, a țâșnit nebunul de Dragoș, amicul nostru drogat cu ecstasy, un mizantrop maniac, mutilat cu un zâmbet permanent pe față de la substanțe. Făcea tururi în jurul barului, făcea mersul piticului și alerga cu genunchii sus, spunea că se simte în formă ca un atlet grec, dar părea pe bune apucat de streche. O vedeam pe Maria că închide ochii și se prelinge-n ring, încercând să danseze. M-am uitat mai atent și l-am văzut și pe Vlad intrând cu Anda.
— Ce handi suntem noi doi / Cred că nu mai sunt alții ca noi, și săreau șontâc-șontâc pe ring, cu mersul de Scufița Roșie în drum spre mă-sa mare. O să ne-nghită lupu’, o să ne mănânce baubau, o să ne ducem dracului, mă gândeam.
Toți eram beți și singuri și așa am rămas până la 6 dimineața. De la 5 la 6, vreo oră, niciunul n-a scos o vorbă. Glumițele lui Vlad s-au terminat și eu trăgeam de o ultimă bancnotă de 10 lei și de niște crăițari. Nicio combinație, niciun balamuc pe timpul vieții de noapte, stimați telespectatori, îmi închipuiam că spune o șpicheriță fantomatică la știrile dimineții, nicio limbă-n gură, nimeni n-a futut, nimeni n-a înțeles nimic din nimic, am plecat acas’ în soarele crud să ne încălzim ca șopârlele.
