Concursul trimestrial de povestiri, ediția 14, a fost jurizat de scriitorul Ovidiu Verdeș (sperăm că ați citit Muzici și faze!). Îi mulțumim mult și le mulțumim de asemenea celor care ne-au trimis povestiri, succes data viitoare și felicitări celor care au scris texte premiate sau alese pentru publicare! Vor apărea pe site în curând.
Următorul concurs de povestiri are deadline 1 iunie, pregătiți operele!
Avem 3 premianți, primii 3 din lista de mai jos, care câștigă un loc la Creative Writing Sundays, seria 22 (care va începe undeva în mai 2019).
Textele au fost trimise la jurizare anonime, deci numele autorilor sunt adăugate de noi în textul de mai jos, scris de Ovidiu Verdeș.
„La actuala ediție a concursului s-au înscris 41 de texte. După trierea a aproximativ un sfert dintre acestea, care mi s-au părut „acceptabile”, ierarhizarea a devenit din ce în ce mai dificilă. Se spune că în literatura contemporană nu contează temele, ci doar viziunea și stilul scriitorului. Pe de altă parte, se mai spune însă și că un text valoros face imposibilă separarea dintre „conținut” și „formă”. În ceea ce mă privește, la capătul deliberării am constatat că, fără să-mi fi propus dinainte acest criteriu, am ales acele povestiri din care răzbate – fără să fie formulată explicit – o anumită sensibilitate morală, sau, mai exact, o anumită înțelegere pentru suferință.
Dintre cele trei proze pe care le-am reținut pentru viitoarele Creative Sundays, preferata mea este „Prietenul nostru” (de Astrig Popescu), relatare a unui caz banal de discriminare care duce mai întîi la izolare socială și în final la sinucidere. George, băiatul poreclit „Pălămidă”, este „grasul”, țapul ispășitor tipic din aproape orice gașcă de tineri. Autorul a ales foarte bine ca „voce” un narator anonim din cadrul grupului, care încearcă să păstreze o atitudine „echilibrată” între sarcasmele cool ale liderului Alex și compasiunea afișată prea zgomotos de Roxi, fata pe care George o iubește fără speranță. Pe lîngă finețea acestui „punct de vedere”, ar mai fi de remarcat ritmul alert al epicului și efectele de oralitate bine dozate.
Pe poziția a doua în acest clasament critic subiectiv aș plasa „Egoista” (de Ioana Unk), dramatizare a unui fenomen social care constituie și astăzi un tabu: întreruperile de sarcină făcute ilegal în perioada comunistă. Autorul povestirii și-a dat seama că o asemenea temă nu poate fi „reprezentată” direct și a ales cu abilitate soluția reflectării unei drame de familie în conștiința unui copil. Neștiind ce înseamnă cuvîntul „avort”, surprins în discuțiile părinților, o fetiță construiește propria narațiune în interiorul narațiunii, una în care principala vinovată pentru dispariția „frățiorului” așteptat de toată lumea devine ea însăși, pentru motivul de a fi fost, așa cum i-a reproșat mama în treacăt, „egoistă”.
Nu fără ezitări am acordat „locul al treilea” unei proze intitulate ironic „Pregătiri de nuntă” (de Ionuț Ologu), o povestire realistă cu o miză socială la fel de pregnantă: umilințele pe care le îndură un bătrîn internat într-un spital din România contemporană. La fel ca în textele anterioare, sarcina dificilă a narațiunii este „pasată” unui reflector: un vecin de salon mai tînăr. În calitate de martor ocular conjunctural și aparent detașat, acesta înregistrează „cu încetinitorul”, pendulînd între oroare și compasiune, gesturile, expresiile și replicile din dialogurile bolnavului cu personalul medical și cu familia. Subtilitatea textului vine din refuzul dramatizării: nimic din ceea ce se întîmplă nu depășește limitele rutinei medicale, dar tocmai de aceea totul pare sordid și inuman.
Pe lîngă aceste trei proze estetic reușite, remarcabile nu numai ca debuturi, mi s-au părut promițătoare, deci publicabile, încă trei, la care autorii ar trebui, totuși, să mai lucreze.
De reținut pentru concizie și neutralitatea înșelătoare a povestirii este „Sâmbătă” (de Irina Lupu), o scurtă scenă dialogată, ce pare surprinsă întîmplător, pe stradă, între un tată și fiul său. Răsturnarea de situație constă în faptul că acesta din urmă nu este un preșcolar care învață zilele săptămînii, cum am crede, ci un adult handicapat.
Pe un scenariu asemănător mizează „Nicu” (de Marilena Șerban). E vorba tot despre un copil cu handicap, care devine ținta răutăților celorlalți copii dintr-un sat pentru că, deși este fată, are aparența unui băiat. Povestirea e relatată de sora ei mai mică, reflector inocent de la care cititorul află cu o întîrziere abil construită că „Nicu” nu este un băiat, ci prescurtarea numelui feminin „Niculina”.
Și last but not least – „Noapte albă pe Constantin Mille” (de Monica Stoica) – memorabilă ca performanță stilistică pentru oralitate și repertoriu argotic, dar vulnerabilă, cred eu, prin lipsa epicului, prin viziunea dezabuzată și „mizerabilistă” a naratorului. Pentru a evita impresia de monolog teribilist, recomandarea ar fi ca acesta să se diferențieze în mai mare măsură de autor.
Un cuvînt de încurajare și pentru autorii celorlalte 35 de texte. Faptul că nu le-am ales nu este echivalent cu un eșec. Unele sunt mai bune, altele – mai slabe, dar nu vă grăbiți să le aruncați la coș. În fiecare există cel puțin o calitate care, odată identificată prin recitire atentă sau prin discuții cu prietenii, poate fi cultivată pentru a vă îmbunătăți scrisul.
21 martie
Ovidiu Verdeș”
