Povestire scrisă de Mihai Bălăceanu, premiată de Veronica D. Niculescu la concursul trimestrial de povestiri – pentru „aparenta simplitate, o poveste scrisă corect, frumos gradată, cu dialoguri firești între o mamă și un fiu și cu o răsturnare de situație în final.”
Era trecut de miezul nopţii când se auzi cheia în broască. Băiatul intră vesel, fredonând o melodie, dar entuziasmul îi dispăru pe loc. Lumina de la bucătărie era aprinsă şi înăuntru maică-sa, în cămaşa de noapte, cu faţa crispată de nervi.
－ Ce s-a întâmplat? o întrebă el cu o voce timidă.
－ M-a muşcat un ţânţar de deget, fir-ar el să fie, că m-a trezit din somn.
Aerul din hol avea un miros uşor înţepător.
－ M-am dat şi cu oţet şi cu bicarbonat, dar degeaba, continuă ea, arătându-i degetul umflat de înţepătură, de pe care improvizaţiile de soluţii anti-ţânţari nu reuşiseră să alunge mâncărimea.
－La cum e de umflat, poate n-a fost ţânţar. Poate a fost un păianjen.
－Ţânţar e, dă-l în sărăcie. Mi-a bâzâit întruna pe la urechi toată noaptea, dar n-am reuşit să-l prind.
Şi se retrase în sufragerie, cu privirea obosită şi amărâtă, fără să mai adauge nimic.
Ciudat, îşi zise băiatul, nu m-a întrebat pe unde am umblat, nici cu cine. Apoi se duse la baie, se spălă meticulos pe dinţi, după care dădu să intre în dormitor. Când puse mâna pe clanţă, un gând îl opri în loc: Am uitat să-i spun noapte bună!
Acum toate luminile erau stinse, dar ştia că nu avea cum să adoarmă aşa repede. Deschise încet uşa de la sufragerie şi parcă îi simţi privirea fixându-l prin întuneric.
－ A, nu dormeai, spuse băiatul, prefăcut. Am venit să-ţi mai povestesc de una, de alta… dacă nu te simţi cumva prea obosită.
－ Obosită sunt, dar poate mă faci tu să adorm mai uşor. Dacă îmi spui ceva frumos, zise ea, schiţând jumătate de zâmbet pe faţa adâncită în cutele nopţii.
Băiatul se aşeză pe marginea patului, în timp ce maică-sa îşi fixă confortabil perna la spate, ca să fie mai atentă la ce are el de povestit.
－ Ghici cu cine m-am întâlnit când mă întorceam de la plimbare.
Sprâncenele femeii se arcuiră în semn de curiozitate, dar nu apucă să-şi dea cu părerea, căci băiatul continuă entuziast:
－ Cu Măru şi Eugen!
－ Ei, nu mai spune!
－ Da, erau la o terasă pe Calea Bucureşti. Eugen m-a văzut trecând pe trotuar şi mi-a făcut semn să vin la ei: „Te grăbeşti, bărbate?”. „Nu, nu”, zic eu. „Atunci ia un loc”, zice el. M-am aşezat. Mai erau un băiat şi o fată cu ei la masă – nu-i cunoşteam – dar nu au mai stat mult după ce am venit eu, şi-au comandat fiecare câte un taxi şi au plecat în direcţii diferite. Aşa că am rămas doar noi trei, vechea gaşcă din liceu, haha.
－ Ia uite, măi, ce chestie. Că tot vorbeam cu tine zilele trecute la telefon despre ei, ce-or mai face, dacă sunt bine, aşa şi pe dincolo. Şi? Cum ţi s-au părut după atâta timp?
－ Să ştii că am fost plăcut surprins. Bine, Măru tocmai ce-şi scosese amigdalele cu o săptămână înainte, stătea zgribulit cu o vestă de piele pe el, deşi încă era cald la ora aia, şi vorbea încet. Era departe de zilele lui de glorie, haha. Iar Eugen, liniştit şi el. Mi-a zis că îi merge bine cu afacerea lui şi, în rest, nimic deosebit. M-a bucurat, în schimb, că au recunoscut că nu am fost deloc uniţi în liceu. Bisericuţe peste bisericuţe, au zis. Şi gândeşte-te că au fost sinceri fără să ia nimic la bord. Eu am băut un pahar de vin, ei erau cu maşinile…
－ Şi de ce ai simţit, mămică, nevoia să bei un pahar de vin, când ceilalţi doi serveau, probabil, sucuri şi limonade? îl întrerupse maică-sa, pe un ton zeflemitor.
Băiatul se fâstâci, simţind că îl luase gura pe dinainte. Din fericire, razele lunii, care se furişaseră după perdele, se jucau discret pe faţa lui, nedându-i la iveală roşeaţa din obraji. Problema nu era numai a vinului, însă. Mirosul de şampanie, oricât de atent se spălase el pe dinţi, se lupta să iasă în fruntea aromei mentolate a pastei Colgate.
－ Nu ca să mă dau în stambă, îţi dai seama, redresă el situaţia. Pur şi simplu, nu-i mai văzusem din ălepotoape şi m-am simţit mai în largul meu aşa. Am vrut să nu pară că sunt altcineva în faţa lor cu viaţa mea de Bucureşti. Le-am povestit ce era de povestit, dar fără să umflu nimic. Am fost toţi naturali, deschişi, cu măştile jos, cum s-ar spune.
－ Cu măştile jos, aham. Şi nu le-ai zis că te-ai mutat la apartament?
－ Ba daaa, le-am povestit. Ştiau de zona Tineretului, s-au bucurat pentru mine. Mai ales când le-am spus ce noroc am avut să găsesc ceva frumos şi la preţ decent.
－ Şi de servici le-ai spus?
－ Da, le-am spus în mare ce fac, că sunt mulţumit că mi-au mărit salariul la două mii trei sute…
－ Puteai să le zici şi tu, acolo, două mii cinci sute.
－ Ei, ce să-ţi spun, ce rost avea? Ţi-am zis că am fost sincer.
－ Bine, dragule. Şi altceva? Ce-aţi mai vorbit?
－ Păi, cam atât. În jurul amintirilor din liceu s-a învârtit cea mai mare parte a discuţiilor noastre. La plecare, s-au oferit amândoi să mă ducă acasă cu maşina. Am venit cu Măru până la urmă. A, mi-am amintit, o să râzi. Face Măru, în maşină, că îşi doreşte mult să prindă post la SRI aici în Craiova. Că, în Bucureşti, cică e viaţa scumpă, iar „eu sunt obişnuit cu cluburile, cu din astea, sparg mulţi bani, mă ştii”. După, tot el zice: „aici, în Craiova, mi-e mai uşor să învârt”. Şi face un semn cu degetul aşa.
－ Ce să învârtă? Tot bani şi gagici?, zise maică-sa, căscând.
－ Ei, de-ale lui Măru, nimic nou sub soare. Hai că te las, văd că eşti obosită. Sper că te făcui să te simţi bine.
－ Păi, să ştii. Uite, şi uitai de muşcătură. Bine, noapte bună!
－ Noapte bună, mami!
Se pupară amândoi pe obraji, după care băiatul fugi în camera lui, lasând-o pe maică-sa în braţele greoaie ale somnului.
A doua zi, după prânz, telefonul sună insistent din geantă. Femeia răspunse apelului fără prea multă tragere de inimă.
－ Ce faci, dragă? se auzi o voce familiară. Era naşa băiatului.
－ Ce să fac, îl dusei pe fiu-meu la gară şi acum mă pregăteam să curăţ nişte cartofi pentru Mircea, să îi pregătesc diseară.
－ Şi fu bucuros să plece la Bucureşti, hehe?
－ Păi de ce să nu fie?
－ Zic şi eu aşa… după ce l-am văzut cu o brunetă focoasă aseară. Mă plimbam cu ăi mici pe langă teatru şi hop! cavalerul de fiu-tău cu fata asta de mână. Ce se mai giuguleau, ce se mai opreau din loc în loc să-i facă ei poze. Nu mai avea ochi şi urechi pentru nimic în jur! După i-am văzut îndreptându-se spre Hotel Ramada…
－ Asta e, dragă, de-ale tinereţii valuri. Şi nepoţii ce-ţi mai fac? schimbă femeia brusc subiectul.
Urmă o lungă conversaţie despre banalităţile de zi cu zi, peste care femeia îşi dorea să treacă cât mai repede, prin răspunsuri de genul „da”, „îhî”, „sigur”. Nu mai putea fi atentă la nimic din ce se auzea la celălalt capăt al firului, deja simţea cum microbul mâniei se extinde în tot corpul.
Când terminară de vorbit, toată casa se cufundă într-o tăcere apăsătoare. Femeia se ridică anevoie din fotoliu şi îşi târî picioarele spre bucătărie. Ca şi cum de papucii de casă ar fi fost legaţi sacii de moloz ai tuturor neîmplinirilor ei în viaţă. Deşi nu obişnuia să facă des asta, deschise uşa frigiderului şi îşi turnă un pahar din vinul roşu de ţară – ultima sticlă rămasă.
－ După ce că e mincinos, mai e şi prost. Încă se ţine după fusta paraşutei aleia, gândi ea cu voce tare, după care sorbi aproape tot vinul dintr-o înghiţitură.
Tăcerea era acum ca doi pereţi care se apropiau din direcţii opuse să o strivească, era ca un şarpe constrictor, încolăcindu-se în jurul sufletului. Iar pe fundul paharului, nu mai rămăsese decât o păcură roşie.
－ Doamne, de ce nu l-ai făcut să semene mai mult cu mine şi mai puţin cu taică-său?
