Povestire scrisă de Gabriela Anton, aleasă de Cezar Paul-Bădescu la Creative Writing Sundays, pe 14 octombrie 2018, la tema „O întâmplare semnificativă cu mama (semnificativă în orice sens vreți – de la simplul fapt anecdotic, la lucruri profunde)”.
Văzuserăm pe geam că poştaşul lăsase ziarul în poartă, aşa că mamaie mă trimisese să îi aduc ochelarii din ultima cameră, că am fi vrut să citim decese până venea mama de la serviciu, că mama nu o lasă pe mamaie să îmi citească aşa ceva. Decese înseamnă morţi. Că dacă moare cineva scrie în ziar, dar nu se zice că a murit, se zice că a trecut în nefiinţă după o lungă şi grea suferinţă, că nu îl vom uita niciodată şi că înhumarea va avea loc la cimitirubelu. Odată, mamaie mi-a citit că a trecut în nefiinţă după o lungă şi grea suferinţă un om pe care îl chema Puiu Găină şi mie mi s-a părut foarte frumos că a murit un om cu numele ăsta şi că s-a dat la ziar.
Şi când am deschis uşa de la ultima cameră ca să iau ochelarii, am văzut pisicile cum stăteau tolănite la noi pe pat. Am închis uşa la loc şi am fugit la mamaie şi i-am spus încet mamaie, vezi că e camera plină de pisici. Mamaie m-a întrebat dacă e şi vreo piază rea printre ele şi eu i-am zis că da, e pisica aia neagră a lui Georgescu. Trebuie că au intrat pe geamul lăsat deschis, a zis mamaie şi a plecat să arunce pisicile înapoi afară, tot pe geam. Eu am rămas în bucătărie şi m-am uitat după ea, că noi avem casă vagon şi poţi să vezi totul până în ultima cameră. Am văzut-o pe mamaie cum mergea tiptil cu prosopul de bucătărie în mână şi cum a deschis uşa şi a ţipat marş de-aici, fir-aţi ale dracului! şi a dat cu prosopul. Pisicile au mieunat de mai multe ori dar n-au plecat pe geam. Au venit fugind în bucătărie şi eu m-am speriat şi m-am urcat pe masă. Şi aş fi vrut foarte tare să fac trei paşi înapoi pe masă, să n-am ghinion, că venise pisica aia neagră a lui Georgescu, dar n-aveam loc, că mamaie aşezase vasele spălate la uscat, şi mi s-a făcut şi mai frică şi am început să ţip mamaie, mamaie, vino că mi-e frică!
Aşa m-a găsit mama, urlând pe masă, şi m-a întrebat că ce e tărăboiul ăsta şi eu i-am răspuns că e casa plină de pisici. Mama a deschis uşa de la bucătărie, le-a zis la pisici la revedere, doamnelor! şi pisicile au plecat liniştite. Pe urmă a venit şi mamaie din ultima cameră şi i-a povestit lu’ mama ce se întâmplase şi cum reuşise să arunce pe geam două pisici, şi mama a râs. Am râs toate trei.
Mama ne-a rugat să n-o mai facem să râdă, că plecase de la serviciu mai devreme, că o dureau tare burta şi spatele, şi dacă râdea o dureau şi mai tare. Păi întinde-te un pic în pat, i-a zis mamaie, numai că mama s-a întins pe jos şi a început să se zvârcolească. Şi când m-am uitat mai bine am văzut că mama plângea, şi eu nu prea ştiam ce să mai zic, că mama mea nu ştiuse să plângă până atunci. Nu mai plânsese niciodată. Mai demult, când a murit fratele lui mamaie, văzusem că mamaie ştia deja să plângă, şi poate că mamaie o învăţase între timp şi pe mama, dar asta nu era prea bine. Şi poate nu m-aş fi speriat aşa de rău dacă mamaie n-ar fi întrebat-o tot timpul pe mama ce Dumnezeu faci, măi Iulia, că mă şi sperii? aşa o întreba. Şi când a văzut mamaie că lu’ mama îi e tot rău, a dat telefon la spital şi a chemat salvarea.
Era groaznic. Dacă păţea mama ceva ce ne făceam? Cine mai avea grijă de noi? Cine mai dădea pisicile afară din casă? Aşa mă gândeam când au intrat în casă doctoriţa şi şoferul de la salvare. Mama deja nu se mai rostogolea şi se ridicase de jos şi se aşezase în pat. I-a povestit la doctoriţă ce o duruse, dar că acuma îi era bine şi că nu o mai durea nimic, deloc-deloc. Doctoriţa i-a făcut lu’ mama o injecţie în venă şi i-a zis că ar fi bine să meargă cât mai repede la un doctor specialist, că sigur are la rinichi o piatră care s-a mişcat. Mama i-a mulţumit, i-a dat treizeci de lei cadou, şi pe urmă doctoriţa şi şoferul au plecat.
În ziua aia mama nu a mai făcut mâncare-mâncare, cum face ea de obicei. Ne-a făcut omletă şi a fost destul de bine, că mie îmi place cel mai mult să mănânc ou, dar oul nu mai avea gust aşa de bun, că mă uitam la mama şi vedeam că îi ieşiseră nişte pete negre pe sub ochi şi începuse parcă să fie mai slăbuţă şi asta nu prea îmi plăcea. Aşa că am întrebat-o dacă are o lungă şi grea suferinţă şi ea a zis că nu, că are doar o pietricică şi că asta nu e deloc o suferinţă. Şi să ştii că mă cam superi, i-a zis mama lui mamaie, te-am rugat doar să nu-i mai citeşti morţii, că uite că o sperii. Mamaie a zis că mama are dreptate şi a promis că nu îmi mai citeşte niciodată niciun mort.
Pe urmă ne-am amintit că nu am fost să luăm ziarul de la poartă şi am dat eu fuga şi l-am luat. Când m-am întors, am văzut pisica aia neagră a lui Georgescu cum trecea pe la noi pe sub vie şi mi-a venit să-i strig marş de-aici, fir-ai a dracu’! dar până la urmă am făcut trei paşi înapoi şi i-am zis doar la revedere, doamnă! După care am intrat în casă.
