Povestire scrisă de Crina Voinaghi, aleasă de Doina Ruști la Creative Writing Sundays, pe 16 septembrie 2018, la tema „un portret, o evocare de personaj extraordinar, o narațiune despre întâlnirea cu un om care i-a uluit maxim”.
În ziua când am început cursul de literatură universală ceva era diferit. Poate lumina care cădea pe mesele din amfiteatru. Poate două dintre colege, care s-au așezat lângă mine întrebându-mă ce mai fac. Nu am apucat să răspund, nici nu am apucat să-mi revin din mirare. Niciuna nu vorbea în mod normal cu mine, eram catalogată drept o ciudată. Oamenii se încred prea mult în aparențe. Mă îmbrăcam aproape tot timpul în negru și purtam haine cu vreo două numere mai mari ca să nu mi se vadă sânii și gata, ceva era defect. Când mă uitam în oglindă, mă gândeam că nu am prieteni pentru că sunt urâtă, dar nu cred că era chiar așa. Eram o adolescentă obișnuită, șatenă cu ochi căprui, purtam tot timpul părul lung prins la spate de parcă voiam să fiu urâtă, nu mă fardam niciodată și aveam câteva coșuri permanente.
Ușa s-a trântit și în prag s-a oprit un bărbat între 40 și 50 de ani, cu barbișon și ochelari perfect rotunzi, nu prea înalt, pirpiriu chiar, purtând un pardesiu verde, cizme de ploaie galbene și având în mână o geantă diplomat care nu i se potrivea deloc. A durat câteva secunde doar până l-a observat toată lumea, apoi s-a făcut complet liniște. Nu tot timpul aveai ocazia să vezi intrând la curs un profesor – am presupus imediat că el era profesorul – îmbrăcat ca pentru potop când afară era soare și vreo 25 de grade. A dat roată prin sală cu privirea, într-un moment când s-a făcut o liniște mormântală de zici că brusc eram cu toții transformați în stane de piatră, după care a început să coboare cu nonșalanță treptele spre catedră. Și-a așezat cu grijă geanta, pe care a încercat să o deschidă, dar nu a reușit din prima, așa că a renunțat și s-a ocupat de pardesiu. Dedesubt purta o cămașă în carouri puțin cam mare și o cravată cu modele maro, care era ca nuca-n perete. În acel moment au început să se audă chicoteli care ar fi devenit mai vocale dacă personajul nu ar fi vorbit dându-și părul, puțin cam lung, spre spate, și înălțându-se din călcâie vreo doi centimetri.
— Bună ziua. Mă numesc Augustin Bunescu și împreună vom face cursul de literatură universală.
Avea o voce baritonală, serioasă și sacadată, care contrasta evident cu felul în care era îmbrăcat. A vorbit întruna timp de două ore, într-o liniște presărată de scârțâitul pixurilor și de câte o mână ridicată care voia să întrebe ceva. Și atunci se lansa în explicații suplimentare care făceau pixurile să scârțâie mai tare. Când a plecat din amfiteatru, ploua cu găleata.
Mergeam la facultate doar pentru cursurile lui. În rest ascultam muzică la căști și mă uitam la copacul care se vedea de la locul meu și îmi ținea companie dansând cu frunzele sau crengile lui – în funcție de anotimp – pe muzica mea.
Am început să citesc Shakespeare și într-o zi, după curs, când tocmai a urcat câte două treptele amfiteatrului, împiedicându-se la final în adidașii albi cu verde, care contrastau cu cămașa albă și cravata subțire neagră (ca să nu mai vorbim de pantalonii de jogging și basca din cap), l-am abordat:
— Mă scuzați, domn’ profesor, pot să vă întreb ceva?
— Normal, da, te rog fă cu mine doi pași și întreabă-mă. Dar să fie întrebări scurte și nu mai mult de câteva minute, până îmi fac încălzirea.
— Încălzirea pentru ce?
— Cum pentru ce? Pentru alergat. Ia ține puțin, a zis el dându-și jos cravata și începând să-și descheie cămașa.
— Aaaa, voiam să vă întreb dacă, aaa… cum să spun, mă bâlbâiam eu cu cravata lui în mână și pregătindu-mă să țin și cămașa, pe care mi-o dădu fără să stea prea mult pe gânduri. Era gata îmbrăcat cu tricoul de sport.
— Hai mai repede, că pierd tot farmecul orei 10. Ce voiai să întrebi?
— Credeți că Shakespeare credea în dragostea construită? am reușit eu să articulez într-un final. Dragostea dintre doi oameni căsătoriți, m-am bâlbâit apoi. Totuși, a trăit în secolul al XVI-lea, când mă îndoiesc că existau prea multe căsătorii din dragoste.
— Căsătorii poate nu, dar oameni care să se îndrăgostească erau cu siguranță.
Mi-a luat din mână cravata și cămașa, le-a pus în geanta diplomat și, făcând vreo două-trei fandări de încălzire, mi-a mai spus:
— Sunt sigur că a cunoscut iubirea și pasiunea chiar dacă nu avem vreo dovadă scrisă. Dragostea în operele lui este ca un cal pur sânge. Atâta sare și aleargă, până moare.
— Orice dragoste trebuie să moară? am mai strigat eu după el, dar mi-a făcut semn cu mâna că nu are timp și a urlat, făcând pași de uriaș:
— Lasă-mi geanta la secretariat! Subiectul rămâne deschis.
Am rămas cu gândul încremenit. Două colege au trecut chicotind pe lângă mine, s-au întors să se uite cum stăteam împietrită cu geanta profului în mână, apoi iar au chicotit. Mi-am zis în minte că sunt o idioată și ele la fel. Nu am mai dus geanta la secretariat, m-am dus cu ea acasă. M-am strecurat în camera mea și am cotrobăit prin ea. Am găsit cămașa și cravata, normal, două cărți de Shakespeare, un roman de Lena Andresson, „Pasiune Pură” care mi-a lăsat impresia după titlu că proful citește și romane ieftine, dar mi-am schimbat-o repede când am început să-l citesc și nu l-am mai putut lăsa din mână, un măr, o forfecuță de unghii, o lesă de câine, un desfăcător de conserve, două pachete de șervețele și niște chei. M-am speriat când le-am văzut, dar era prea târziu să le mai duc la secretariat.
A doua zi la 8 și un sfert a intrat protocolar în sala de curs. Avea o salopetă de zugrav albastră, pătată din loc în loc cu alb. A strigat din ușă, fără să se sinchisească de ceilalți, cu atât mai puțin de proful de fonetică, pe care cu greu îl urmăream, așa că renunțam din start.
— Unde mi-e geanta, domnișoară?
Avea o voce mai gravă decât de obicei și m-am speriat puțin. Colegii au început să râdă iar eu m-am ridicat de la locul meu și m-am grăbit spre ușă:
— La secretariat, am încercat eu să șoptesc sonor, felicitându-mă pentru ideea de a o lăsa imediat ce am ajuns la facultate.
— Și de ce nu ai lăsat-o ieri? m-a întrebat, poftindu-mă afară, în rumoarea generală strârnită de apariția lui inopinată.
— Am vrut să o las, dar pe moment nu era nimeni și eu mă grăbeam tare, așa că am luat-o cu mine. Sper că nu vă deranjează. Nu m-am uitat în ea, am mințit eu.
— Mă deranjează doar pentru că am intrat și ieșit din casă cățărându-mă pe balcon! a declamat el de parcă era un actor într-o piesă de teatru. Aveam cheile acolo.
— Îmi pare rău, nu am știut, am spus cu un sfert de voce.
— Bine, hai, du-te la curs! Eu mă întorc la zugrăvit.
— Unde zugrăviți? Să vă ajut? m-am înviorat eu brusc.
— Atâta mi-ar mai lipsi! Cred că ai pleca cu tot cu pereți. Și s-a îndepărtat în grabă aruncându-mi: Dacă vrei să-l înțelegi, gândește-te cum a putut fi viața lui personală în acea vreme. Cât a trăit pentru el și cât pentru alții. Gândește-te că sentimentele oamenilor nu se schimbă în funcție de epoci, secole sau vremuri.
Nici nu am știut ce vrea să spună. Și pe cine să înțeleg. Nu dormisem mare lucru dat fiind că am citit jumătate din noapte. Dar atunci am plecat pentru prima dată de la un curs, m-am închis în bibliotecă și am citit „Mult zgomot pentru nimic”.
Când m-am întâlnit iar cu el, i-am spus:
— Credeți că exagerăm, că facem mult zgomot pentru nimic? Așa, în general, vreau să spun. Că nu suntem atât de importanți cum ne credem?
Avea o cască violet de biciclist, pantaloni de ciclism lungi negri și o cămașă în carouri pe dedesubtul căreia puteam să pun pariu că purta tricou. M-a privit cu mai multă atenție ca de obicei, oprindu-se cu privirea asupra bluzei mele negre XL când pentru mine și un M ar fi fost mare, și mi-a spus:
— Din contră, cred că fiecare ar trebui să se considere cel mai important. Să facă ce-i place. Să-și aprecieze viața personală și să nu lase pe absolut nimeni să-l calce în picioare.
Și a plecat descheindu-și din mers cămașa. Eu am rămas uitându-mă la bocancii mei mari și total nefeminini, la bluza fără formă, până aproape de genunchi și la oamenii care treceau pe lângă mine, colegii mei normali și tineri și frumoși. Ca mine, de altfel.
