Povestire scrisă de Gabriela Anton, aleasă de Adrian Georgescu la Creative Writing Sundays, pe 15 iulie 2018, la tema „Se ia urmatoarea scena, din Game of Thrones: Cersei Walk of Shame – Game Of Thrones S05E10 Trebuie descrisa literar, in limita a 2.000 de semne”.
Era odată o femeie pe care o chema Cersei şi care se săturase să tot meargă pe jos, că avea picioarele destul de sensibile. Şi atunci s-a gândit ea ce s-a gândit şi a furat o bicicletă. De pedepsit ar fi trebuit s-o pedepsească taică-su, numai că Cersei asta avea deja o vârstă şi taică-su se cam tirase dintre vii, deși asta nu înseamnă că Cersei a avut ghinion și a rămas nepedepsită. S-au găsit totuși și pentru ea niște oameni destul de buni, care au dezbrăcat-o de haine şi au pus-o să umble goală prin mulţime, pentru că pedeapsa nudităţii nu poate decât să te aducă pe calea cea dreaptă, doar asta se ştie, şi încă nu de azi – de ieri, ci încă de pe vremea Sfântului Lulu. Numai că Cersei a făcut şoc şi nu mai ştia cum o cheamă, iar în momentul în care i-au scos mantia a început să creadă că mai avea pe dedesubt un rând minunat de straie, şi că lumea era adunată să vadă cât de frumos e ea îmbrăcată. Ezita să plece prin mulţime, că îşi zicea că e de felul ei prea modestă şi că nu vrea să se dea mare cu hainele, numai că o călugăriță dintre cele de față a împins-o de la spate şi Cersei a început să înainteze. Cerseiei i s-a părut apoi că auzea o voce din suită zicând des ruşine-ruşine! ruşine-ruşine! şi nu înţelegea de ce. Și-a amintit însă ca prin vis că parcă Ru era chiar numele ei, şi a înţeles că de fapt vocea zicea Ru şi neruşine! Ru şi neruşine! Ceea ce însemna că oamenii din suită o îndemnau să nu mai fie aşa de modestă şi să lase ruşinea la o parte, pentru că hainele ei erau beton. O încurajau probabil şi pentru că mulţimea îi striga vorbe de ocară. Oricum, Ru ştia că unii pot fi invidioşi şi probabil că de-asta strigau aşa. Şi a mers Ru tot drumul şi oamenii au devenit şi mai invidioşi şi au aruncat cu fel şi fel de chestii în ea, de se umpluse de sânge, inclusiv pe picioare. Plus că făcuse şoc.
***
De plecat, am plecat de acasă cu Frate-Meu fără să le spunem nimic alor noştri. Nu ne-ar fi îngăduit să mergem să vedem aşa ceva – ştiam sigur, îi citisem încă de pe atunci pe Mama şi pe Tata, deşi nu aveam mai mult de şapte-opt ani. Ne sunase prietenul Nichi să ne spună că un băiat cu care ne mai jucam uneori, Lulu, furase o bicicletă, dar fusese pârât la taică-su, care îl pedepsea acum în faţa blocului. Faza e că eu şi Frate-meu nu ne-am mişcat destul de repede. Când am ajuns acolo treaba era cam pe terminate. Lulu era în fundul gol în faţa mulţimii dar părea foarte în regulă, nu plângea deloc şi s-a îmbrăcat singur când l-a pus taică-su s-o facă. E posibil să fi avut totuşi ceva emoţii pentru că îi tremurau mâinile, dar nu aşa tare. Era bine. Când s-a îmbrăcat s-a întors cu spatele, şi atunci am văzut urmele de la lanţul cu care fusese lovit, dar nici alea nu erau aşa multe. Doar câteva. Şi oricum, taică-su avea încă în mână lanţul cu care îl bătuse şi era un lanţ subţire, cam ca de bicicletă, sigur n-avea cum să-l doară prea tare pe Lulu. N-avea cum. Pe urmă Lulu a urcat cu tatăl lui în bloc, la ei acasă, şi ne-am întors şi noi la ai noştri. Și în prostia mea m-am dat în primire, că n-am putut să nu îi spun lui Tata unde fusesem şi ce văzusem. Tata s-a enervat, a zis că părinții lui Lulu trebuie să fie nebuni. Dar ce nu înţelegea şi nu înţelegea Tata deloc e cum de nu intervenise nimeni să salveze copilul. Pe de altă parte mă întreb dacă Lulu chiar merita salvat, că după ce că se dovedise hoţ, s-a făcut după aia un încrezut şi jumătate, nu a mai ieşit la joacă şi nici nu a mai vorbit vreodată cu vreunul dintre noi, de parcă noi eram proştii şi el era vreun mare domn. Nu se mai uita la nimeni. Toată lumea se plângea de el că nu priveşte pe nimeni în ochi. Aşa că de-asta zic ce zic şi mă uit la filme cum mă uit.
