Povestire scrisă de Lavinica Mitu, aleasă de Cezar Paul-Bădescu la atelierul de scriere creativă de la Vama Veche, în iunie 2018, la tema „relația ta cu marea”.
Apa de sâmbătă
Apa de sâmbătă a fost prima. Și poate cu ea am avut cea mai sinceră relație. Îmi dau seama că a fost singura apă caldă dintre toate. Apa pe care mama o încălzea în tuci, pe flacăra mare a aragazului. Cinci sau șase tuciuri. După ce îl golea pe primul în cadă, acoperea apa cu o folie mare de plastic să nu se răcească. Urma al doilea tuci, al treilea. Când apa ajungea la jumătatea căzii, dădea drumul la robinet să o încropească cu apă rece. Prima era sora mea. Până îmi venea mie rândul, apa devenea călâie. Dar tot îmi plăcea. Mama se spăla în aceeași apă. Doar că ea apuca să intre în cadă când deja era rece. O dată pe săptămână. În rest ne spălam în ligheanul mare de metal emailat.
Apa galbenă
Mama spăla rufe sâmbăta. În aceeași zi în care ne făcea baie în cadă. Punea în mașina de spălat un tuci cu apă fierbinte. Rădea apoi săpun de casă în cuvă. Aștepta să se topească fulgii galbeni. Uneori îi grăbea mestecând cu cleștele de lemn. Parcă făcea ciorbă de săpun. După asta turna cu lighenușul de plastic roșu apă rece până ajungea la semn. Dacă pui săpunul în apă rece, nu se topește și apoi îl găsești lipit grăunțe în ochiurile de lână ale puloverelor sau în colțurile fețelor de pernă. Le clătea în cadă cu apă rece și mă întrebam de fiecare dată de unde au atâta putere mâinile ei de femeie de un metru cinci zeci și patruzeci și trei de kilograme să stoarcă salopetele uriașe și aspre ale tatei. Mă lăsa uneori să o ajut. Aș fi vrut să o ajut mai mult. Să o ajut și după ce simțeam cum mii de ace reci mi se înfigeau în degete și frigul urca spre obraji, cobora în tălpi.
Apa verde
Vlad venea de la București în fiecare vară. Stătea două-trei săptămâni și era cel mai frumos lucru care mi se întâmpla vara. Vlad însemna ștrand, dovlecei pane, libertate, apă, caserole cu căpșuni și uneori înghețată. Mama, Dori (sora cea mare a mamei), Andra (verișoara mea) și el, verișorul Andrei. Nu-i plăceau dovleceii, dar Dori îl păcălea mereu și îi spunea că sunt cartofi pane. Iar el ronțăia cartofi pane rotunzi cu semințe mari, albe, lăptoase și spunea că sunt buni. Când eram cu el, oamenii mari uitau de noi. Vlad m-a învățat să înot în apa Oltului. Mă ținea de mână când coboram pe plăcile de piatră să nu alunec pe iarba broaștei. Aștepta întotdeauna să mă obișnuiesc cu apa. Nu mă grăbea și nu râdea de mine.
Apa de cascadă
Pentru că eram mai mică decât el, nu însemna că trebuie să-mi fie frică și să tac. A împins-o pe soră-mea în cascadă. I-au căzut ochelarii. Cred că s-au dus în jos pe canal. „Ce-ai avut, băi, cu ea? Ești prost?”. A ieșit din apă. Nu m-am gândit să fug când l-am văzut că vine spre mine. Ar fi trebuit să fac asta. M-a luat în brațe și m-a aruncat în apă. Am simțit un ciob cum îmi crestează talpa. Doamne, cât de tare mă ustura. M-am ridicat în picioare tușind, scuipând apă și părul ud mi se lipise de față. Nu l-am văzut lângă mine, doar i-am simțit mâna pe creștetul capului împingându-mă sub apă. Dădeam din mâini, din picioare, încercam să mă ridic. Când am reușit, trebuia să tac. Dar n-am tăcut. A râs. M-a împins iar sub apă. Am ieșit din nou la suprafață. „Lasă-mă, bă, în pace! Crezi că mi-e frică de tine? Nu mi-e frică. Uite așa, să mori de ciudă. Te spun eu lu’ mamaie. Să plătești ochelarii… putea să se înece soră-mea. Prostule.” Mai tare de fiecare dată. Apă. Aer. Apă. Aer. Doar apă.
Apa mare
Eu port un slip negru și sunt tunsă scurt. Costumul de baie al mamei e negru cu două frunze albe pe sutien. Una pe sânul stâng și una pe sânul drept. E încruntată. La fel și eu. Ana stă în fața noastră și ține cu o mână lesa unui dalmațian uriaș și cu cealaltă îl mângâie pe spate. Dacă nu ar fi existat fotografia aceasta n-aș fi crezut-o că am fost vreodată la mare.
Am văzut prima oară marea în 2002. 11 august. Douăzeci și doi de ani. Am plecat foarte de dimineață. Nu se luminase încă. Agitată. Soră-mea dormea întinsă pe bancheta din spate, cu picioarele la mine în poală. Eram fericită pentru că reușisem să găsesc aparat foto. Cumpărasem doua filme Kodak. O grămadă de poze. I-am dat aparatul lui Florin să-l pună în bagaje. La Slobozia l-am rugat să oprim mașina să iau aparatul din portbagaj. Avea blitz. Puteam să fac poze și noaptea. Când am ajuns în Jupiter mă durea capul, îl uram pe Florin mai mult decât tot ce urâsem până atunci la un loc și îmi doream ca soră-mea să se certe cu el să nu îl mai văd niciodată. Prima oară m-au dus pe plajă să mă împace și apoi am plecat spre camping. Marea nu era nimic din ceea ce ar fi trebuit să fie. Verde, nu albastră așa cum o văzusem în filme. Murdară. Mirosea a pește. O apă mare bolborosind. Atât. Din cauza ei m-a durut spatele după prima noapte în cort și restul săptămânii l-am dormit în mașină. Tot ea a fost de vină pentru că s-a descărcat bateria mașinii. Din cauza ei m-a durut stomacul în fiecare dimineață, m-a usturat pielea și am făcut bășici. Chiar și așa ar fi trebuit să îi pot face o poză. Aș fi ținut-o în rucsac lângă cea cu dalmațianul și mi-aș fi amintit că am fost la mare.
Apa cu clor
M-am așezat pe un șezlong și mi-am acoperit picioarele cu prosopul pe care îl primisem de la recepție. Irina m-a rugat să mai aștept cinci minute să termine cu grupa pentru copii. Aproximativ patru metri între șezlong și piscină. M-am gândit că nu va observa nimeni că nu sunt epilată pe picioare dacă fac pașii mari. Sau aș putea să-mi înfășor prosopul pe mijloc. E suficient de lung.
— Pune-ți casca, te rog, și ochelarii. Ești ok? E rece apa? Bun. Acum faci douăzeci de scufundări. Sprijini vârful degetelor de scară și te scufunzi.
Irina era drăguță. Îmi plăcuse încă de când am vorbit la telefon. Părea instructorul potrivit pentru mine. Până la „douăzeci de scufundări”.
— Adică să mă bag cu capul în apă? Sub apă…
Ce întrebare idioată. Irina însă mi-a zâmbit… nu așa cum îi zâmbești unui om idiot și mi-a confirmat.
Aș fi putut să ies din piscină și să plec acasă. Nu plătisem încă abonamentul. Dar am închis ochii strâns, m-am prins cu vârful degetelor de bara metalică, am tras aer în piept și m-am scufundat. Am simțit cum mi se înfundă urechile, am suflat aerul pe nas și apa m-a împins la suprafață. A doua oară. Apă și o palmă care mă apăsa pe creștetul capului. Ochii strânși. Am scos aerul pe nas și apa m-a împins din nou afară din ea. Am deschis ochii și m-am uitat în jur. Nu era nimeni lângă mine. Am auzit-o pe Irina: „încă optsprezece. E bine. Continuă. Nu respira pe gură. Trage aerul în piept, nu în gât.”
A treia oară mi-am amintit că port ochelari, că pot să deschid ochii sub apă, și la ultima scufundare nu am mai simțit palma apăsându-mă pe creștet.
