Povestire scrisă de Damian I., aleasă de Cezar Paul-Bădescu la atelierul de scriere creativă de la Vama Veche, în iunie 2018, la tema „suntem un bichon maltez al unei fete de 21 de ani pe care o cheamă Ofelia, e obeză, blondă și are ochii albaștri. Mergem în Vama Veche”.
Dumnezeu are un simț al umorului extrem de bine dezvoltat. Iar pe mine mă cheamă Kiki. Nu, nu e rău Kiki. Mi se potrivește. Cumva se înscrie în peisaj. Pe prietena mea o cheamă Ophelia. Dar nu, nu se potrivește. Uneori, când am timp și mă lasă la vreun copac să-mi fac de cap, încerc să-mi imaginez ce-o fi fost în capul părinților ei când, în urmă cu vreo douăzeci și unu de ani, au botezat-o așa. Cum să îți numești copilul Ophelia?! Hai că Mercedesa, Tarzan, Rahan, Renata, Londra, Salomeea Guinea merge. Dar Ophelia?! E adevărat, am eu oricum un dinte împotriva părinților ei. Mai ales împotriva maică-sii. Nu așa, neapărat de rău, rău. Cam cum au copiii când li se vorbește de bau-bau. Maică-sa își revarsă dragostea asupra mea și atunci, de cele mai multe ori, are obiceiul să mă strângă la piept. E greu să rămâi calm și entuziast când de fiecare dată e ca și cum te-ai sufoca. Între doi sâni uriași. Prin urmare, nu știu cum să scap mai repede, iar în minte nu-mi răsună decât versurile alea „Sunt inofensiv dar gândul meu e criminal”. Dar asta cu numele m-a dat pe spate.
La început, când am intrat în familia asta eram mic și nu știam prea multe. Apoi, după vreun an, am mers la o tipă care se ocupa cu hipnoza. Dana, prietena cea mai bună a prietenei mele cică a descoperit de ce e nefericită și o apasă conștiința abia după ședințele de hipnoză. A aflat că fusese nu știu ce regină într-un trib african de canibali și nu voia nimeni să se însoare cu ea. Preferau să se lase mâncați. Ophelia voia să știe dacă nu cumva a fost o regină egipteană în vreo viață trecută. Nu-mi amintesc exact dacă ea a aflat ce-a fost înainte, dar mie hipnoza aia mi-a dat viața peste cap. Când m-am trezit, după, se treziseră și câteva conștiințe din viețile mele anterioare. Așa am aflat că dincolo de aligator, cal, veveriță și alte câteva, de două ori am fost și om.
Prima oară eram cam jegos și ne spălam rar, așa, de vreo două ori pe an. Am amintiri ceva mai vagi din existența asta. O nevastă pe care-o alerga tot satul. Iar ea se împiedica des. Și unii cu turban care ne alergau ciclic. Noi fugeam în pădure sau munți și așteptam cuminți să plece. Singura mea grijă era să nu o las pe nevastă-mea prinsă de turbane. Știam eu ce au ăia în cap și nu voiam să îi dau satisfacție nevesti-mii. Cred că dacă eram în vremurile moderne, nevastă-mea de atunci se făcea „groupie girl”. Al doilea om care-am fost, apropo de umorul negru a lui doamne-doamne, e mai puțin regretatul Cătălin. Știu, nu vă spune nimic. Cheloo, frate, de la Paraziții! Păi cum măi nene să îl pui pe Cheloo (care încă nici n-a murit) împreună cu ăla de ținea curva satului acum cinci sute de ani, niște canguri și aligatori, într-un bichon maltez pe nume Kiki, a cărui stăpână are o sută cinci kilograme, e blondă cu ochii albaștri și o cheamă Ophelia?!?
Acum suntem în drum spre mare. Mergem în Vama Veche. Stau în brațe la Dana. Pute îngrozitor. Și-a dat cu un parfum floral care mie-mi aduce aminte tot timpul că aș vrea să fac pipi. Amândouă vor să-și piardă virginitatea. Au un portbagaj plin de alcool. Nu am înțeles dacă pentru ele sau pentru ăia care-s în target. Eu sunt ușor disperat. Am auzit că în Vamă sunt mai multe pisici vagaboante decât câini. Mă rog, poate le încerc și pe alea.
*
Sunt pe bancheta din spate și mă prefac că dorm. Atmosfera-i cam încărcată în mașină. Pe Ophelia o doare cumplit capul iar cu Dana nu mai sunt prieten. Nici ea cu mine nu prea mai e. De când am mușcat-o pe când mă împingea să mă „joc” cu un grup de vreo șapte „pisicuțe” în călduri care, fie mă confundaseră cu vreun motan mai lățos, fie erau chiar mai disperate decât prietenele mele! Apoi oricum nu a prea mai avut timp de mine. După ceva eșecuri, sâmbătă dimineață, a intrat în vorbă cu unu’ de-l strigau ăștia „Jaguarul”. Nu știu de ce îi spuneau așa. Că n-arăta. Plus că era un pic soios pentru gusturile mele de câine. Că despre oameni, n-aș putea spune. Mi s-au bulversat toate ierarhiile de când cu weekendul ăsta în Vamă. Oricum, deși l-a pus la „macerat” aproape imediat, oferindu-i acces la portbagajul fericirii, până duminică dimineață, la răsărit, omul a rezistat eroic. Niciun semn că juma’ de portbagaj i-a afectat în orice fel discernământul. Chestie de antrenament presupun. Până la urmă însă, s-a îmbătat și Dana mea l-a abuzat pe plaja de nudiști, lângă Bibliotecă. Ophelia a băut cealaltă jumătate de alcool din rezerva proprie. Tot pe plaja de nudiști. Acum nu am înțeles exact de ce. Fie pentru că-i era teamă că „Jaguarul” o să termine tot, fie așa, ca terapie adiacentă la priveliștea deschizătoare de drumuri care i se așternea în față… Că totul a rămas la nivel de priveliște și comentarii cu voce tare, de una singură, n-a fost vina nimănui. Imaginați-vă cam ce-am simțit eu când a început să se dezbrace, să fie în trend cu restul lumii de acolo. Și, evident, apoi să mă mute pe mine, de pe sânul stâng, pe cel drept sau viceversa, după cum îi amorțea mâna și după felul de băutură care-i venea la îndemână.
Cert e că fiecare ne-am ales cu ceva după zilele astea. În cei 20 cm ai mei, dintr-un cap în celălalt, e tot atâta ură pentru pisici, câte dezamăgiri are la activ prietena mea acum. Dezamăgiri de toate dimensiunile. Plus o durere îngrozitoare de cap, după cum spune. Inclusiv cu virginitatea se întoarce înapoi. Dana, pe de altă parte, se întoarce cu fericirea-n suflet. Și cu credința că, pe vremea când era regină, oamenii erau răi și insensibili. „Jaguarul” ăsta al ei a părut, până la urmă, un tip generos. Nici măcar nu s-a supărat când Dana i-a spus că l-a avut. Doar s-a uitat lung la ea și a zâmbit. Duminică, pe zi, când s-a mai dezmeticit, l-am auzit întrebându-l, în șoaptă, pe un amic de-al lui dacă „gonoreea” se dă cu un e sau doi e. Sau se scrie. Cred că Dana nu știe, dar ea se întoarce în București cu cele mai multe lucruri.
