Povestire scrisă de Florin Spătaru, aleasă de Adrian Schiop la Creative Writing Sundays, pe 6 mai 2018, la tema „o situație cu miză politică, dar în care să nu se vadă angajamentul”. Motivația alegerii: „Florin Spătaru răstoarnă ironic clișeul anticomunist al sfinților închisorilor. Aparent – și în tradiția românească a literaturii închisorilor din anii 90 – martirul e un erou care rezistă oricărei torturi și e dispus să moară pentru convingerile sale. Foarte frumos – dar problema acestor convingeri e că sunt legionare. E dedesubtul porno pe care memorialistica închisorilor uită de cele mai multe ori să-l consemneze.”
În spatele bucătăriei era o baie pe care fiecare deţinut o ştia. Lîngă baie, o cameră cu un pat din șipci. Deasupra patului, o grindă pe care se fixau cătuşe. Cătușele negre, puțin ruginite, prindeau mîinile, iar trupul gol primea lanțuri din fontă, reteveie, pumni și curele. Un gardian rotofei și unul uscățiv așteptau lîngă pat. Tînărul împins înăuntru avea un ochi umflat, părul periuță, barbă de două degete, ochi mari, nasul spart, unghii ciobite, gură cu buze groase și un fel elegant de a împături zeghea. Gardianul gras măsura lungimea curelelor și începu să țipe după ce trupul gol atîrna de cătușe. Avea un canin îmbrăcat în partea dreaptă. Primele lovituri au lăsat dungi roșii, paralele pe burta albă. Tînărul cînd urla, cînd icnea înfundat. I se vedeau colțurile mandibulei încordîndu-se de fiecare dată cînd un pumn îi pleznea coastele. Din colțul drept al gurii curgea un șiroi roșiatic. După o oră, trupul atîrna letargic de grindă.
În celulă intrase un locotenent cu cizme rusești, lustruite și cu țigara aprinsă. După un fum de sete, fluieră scurt spre gardieni. Cel gras luă găleata metalică, plină cu apă și îl stropi pe tînăr. Trupul se trezi cu un chiot și se feri din instinct. Locotenentul tăcea, așezat pe scaunul de lemn cu spătar gălbui. Scuipă spre ușă și cei doi gardieni ieșiră. Pe masa din fața locotenentului era un dosar, un teanc de foi, o călimară și un toc lung cu o peniță de cupru. Locotenentul se uita prin gratiile geamului de două palme. Se auzeau vrăbii și guguștiuci. Scoase pachetul de țigări mototolit, ciupi o țigară, o scoase tacticos, o aprinse de la chiștocul celeilalte și apoi trase un fum adînc. Strivi chiștocul cu vîrful pătrățos al cizmei. Din buzunarul interior aduse pe masă un pieptăn mic și negricios, iar apoi un cuțitaș. Cu pieptănul micuț trecu rapid și absent prin mustața grăsană. Luă apoi cuțitul și începu să-și curețe negrul de sub unghii, să-și rîcîie un neg și să taie o ață roșie care atîrna de buzunar, în timp ce-și ținea cu dexteritate țigara între buzele subțiri și ridate. Puse cuțitașul lîngă dosar și prinse cu degetul mare și cu arătătorul o filă. O trase mai aproape.
— Bă băiete, semnează hîrtia asta și lasă-te de prostii.
— Ce hîrtie?
— N-ai tu treabă. O semnezi?
— Nu pot, să trăiți.
Tînărul tot îngroșa un discurs lung și plin de vervă despre importanța principiilor, despre moralitate și despre filosofii germani care pledau pentru schimbare. Locotenentul se uita la foaia pe care scria cu litere chinuite Subsemnatul Codrin Lemnaru, dar nu îl asculta. Trăgea dintr-o altă țigară aprinsă de la chiștoc rezemat în cotul drept și privind atent gura lui Codrin. Sîngera, avea cîteva găuri de la dinții lipsă, stîlcea unele cuvinte și nu putea pronunța fără dureri r-urile. Codrin recita acum versuri disparate, vorbea de soare și de sacrificii, de eroi, de o lume nouă, curată.
— Bă băiete, vrei o țigară?
— Nu fumez.
— Vrei s-o mierlești aici?
— Nu vreau, să trăiți. Da nici nu pot să semnez.
— Atuncea ți-ai rupt capu’ prin facultăți degeaba.
Codrin se uita la tavan și recita ceea ce semăna cu o rugăciune sau cu un discurs politic înflăcărat. Era sigur că vor veni zilele mîntuirii, ale victoriei atotcuprinzătoare. Vorbea de unul singur, fără să se uite la masa din colț. Locotenentul citea încet documentul. Se mai oprea și privea la norii lăptoși care alunecau încet pe cerul bleu.
Locotenentul scosese o altă foaie și începuse să copieze declarația. Nu se grăbea, dar uneori tot mai greșea și înjura scurt. Lua o lamă de ras ruginită și zgîria pagina. Uneori mai tăia un cuvînt și atunci trăgea adînc din țigară. După ce terminase cu noua copie, se uită iar la Codrin. Vorbise neîncetat și parcă era singur. Locotenentul îl întrebă încă o dată dacă semnează și, după ce-și dădu seama că răspunsul e tot nu, ridică palma. Nu mai avea chef de vorbă. Țipă scurt: Gheorghe și Ianoș. Le spuse să termine mai repede, că se grăbește.
Gheorghe și Ianoș îi cărau cu rîndul pumni în față, în piept și în burtă. Locotenentul flutura foaia, se uita admirativ la semnătură și apoi sufla ca să se usuce albastrul cernelii. Cu țigara în gura fermă, se ducea agale spre biroul secretariatului de după curtea plină de măceși și iarbă înaltă.
