Povestire scrisă de Raluca Nagy, aleasă de Adina Popescu la Creative Writing Sundays, pe 6 mai 2018, la tema „povestire minimalistă sau luxuriantă”.
Jonathan a scos din rucsacul lui de piele o sticlă învelită în ziar şi mi-a întins-o ceremonios.
— O să-ţi facă bine.
Am sesizat frânturile de text, ca pe o amintire din altă viaţă.
De atâta timp nu vedeam decât ziare în arabă, pe care nu le înţelegeam, că mi s-a părut nefirească înșiruirea de litere latine; gărgăriţe cu picioarele în sus sau în jos. Scrisul arăbesc făcuse din scriere chestia aia liniară, ca o dungă de EKG.
Biiip-biiip-biiiiiiiiiiiiip.
Ziarul era lipit de sticlă, de parcă se udase şi se uscase pe ea; undeva unde fusese sticla asta, plouase; am decojit ziarul şi-am descoperit o etichetă gălbuie pe care scria, simplu: Tres mujeres – am murit.
Nu mi-a făcut bine deloc. M-a lovit în plex un dor de cafea amară, şi nu ceai de mentă dulce; de nisipul finit al plajelor, nu ăsta sec şi nesfârşit din deşert.
Deşi era octombrie, vântul era mai cald decât aerul, parcă instalase cineva un foen imens şi-l dăduse pe maxim.
Jonathan părea tare mândru de sticlă, mi-a zis că făcuse rost de ea foarte greu, că era din Spania. Am deschis gura să-i zic că e tequilla mexicană, dar vântul m-a ars în jos pe laringe, până în plămâni, ca prima dată când tragi din ţigară în piept.
Traversaserăm anevoios Gorges du Dadès și Gorges du Todra, două defileuri din Munţii Atlas. Bouskour era ultima localitate care apărea pe hartă. Am văzut ca prin ceaţă, prin praful ridicat de la parcarea jeep-ului, o moschee albă în mijlocul unei adunături de case de pământ.
Jonathan a oprit motorul.
Am coborât din maşină şi-am închis portiera încet în urma mea.
Era o linişte din aia de-ţi ţiuie urechile.
Capătul Pământului nu era în Patagonia, ci acolo, la Bouskour.
M-au luat niște dureri de cap insuportabile.
Apoi s-a stins lumina.
M-am trezit întinsă pe pardoseala din lut.
Lângă mine stătea o fată cu păr roșu și un semn în frunte, un X cu două puncte, unul deasupra și unul dedesubt; îşi ţinea genunchii sub bărbie; în picioare avea babuși.
Pe fundal răgea un măgar.
Alţi oameni din casă își aruncau cu zgârcenie câte un cuvânt în berberă, limbă pe care n-o înțelegeam deloc.
Am zăcut pe pardoseala aia ore în şir.
Am încercat să-i întreb, într-un delir de cuvinte, cu bruma mea de arabă, franceză şi spaniolă, unde Dumnezeu era Jonathan…
Când am reuşit să mă ridic, m-am târât pe lângă casele alea de lut și în jurul moscheii albe. După chemările Imamului mi-am dat seama că era deja vineri, Ziua Sfântă.
Mi-am scos din buzunar mobilul rudimentar Nokia, gri și lătăreț, cu butoane mici; nu avea nicio liniuță de semnal, doar înștiințarea de pe ecran: numai apeluri de urgență. Am format 190 de cel puţin o sută nouăzeci de ori.
Nimic.
O trupă de copii cu ochi imenşi se ținea după mine, băgându-mi-se din când în când în față și repetându-mi același cuvânt: „Crayon! Crayon!”.
Fata cu păr roș și cruce în frunte a venit şi i-a hâşâit.
Apoi m-a studiat meticulos, sceptică, până ceva din ce-a văzut a satisfăcut-o.
Abia atunci mi-a întins aparatul foto, ca pe un pietroi.
L-am pipăit de parcă îmi putea transmite ceva.
Ecranul era spart.
Mi-am adus aminte că îl avusesem la gât când m-am dat jos din maşină. Probabil ecranul se spărsese când am căzut.
Am încercat să-l pornesc. Era inert.
Fata se uita la el fix, fără mimică.
L-am ridicat la ochi, mimând că-i fac o poză; a întors capul într-o parte, a început să gesticuleze și să țipe, arătând când înspre mine, când spre pieptul ei, când înspre cer.
Imamul, care tocmai ieșea din moschee, a venit aţă la noi şi mi-a spus ceva în araba pătată de franceză pe care o vorbeau marocanii; am înţeles doar pas photo, attention.
M-am gândit că mai bine să creadă că am vrut să-i fac poză fetei decât că de fapt încercasem să-i mimez la ce foloseşte aparatul, crezând ca o tâmpită că nu ştia ce e ăla.
Au schimbat câteva fraze în berberă, n-am înţeles decât crayon, crayon.
Ce dracu’ aveau toţi cu creioanele… asta am auzit în continuu trei zile, crayon, crayon…
— Trei zile?
Ochii mi-au fugit de pe crucea cu două puncte din fruntea fetei cu păr roş în freza unghiulară a lui Jonathan. Mi-am dat seama că gândisem cu voce tare, împingând afară din piept aerul cald, ca un fachir care scuipă flăcări.
— Trei zile? a repetat Jonathan. Asta înseamnă tres mujeres?
N-am cuplat până n-a făcut semn din cap spre eticheta gălbuie de pe sticla de la mine din mână.
— Trei femei, Jonathan. Tres mujeres înseamnă trei femei.
— Aaaaa, OK. Şi crayon?
— Crayon înseamnă penc...
— Ştiu ce înseamnă… mi-a zis zâmbind iritat. Dar ce legătură are?
— Asta tot ziceau berberii ăia din Bouskour… crayon crayon.
Jonathan a pălit.
— Ştii… înainte să plec să-ţi caut doctor, m-am gândit cum să fac să nu te sperii dacă cumva te trezeşti între timp. N-aveam cum să le explic la oamenii ăia, şi nici ei ţie. Am vrut să-ţi scriu un sms. Când m-am apucat să butonez am văzut că n-aveam reţea. M-am învârtit o vreme cu telefonul în aer, degeaba. Am zis să-ţi las un bileţel. Am căutat rapid în torpedou hârtie şi pix. Am încercat să scriu până s-a găurit foaia, dar pixul nu mai avea pastă. M-am enervat, am scotocit prin toată maşina. Eram disperat… Am găsit pâna la urmă alt pix pe fundul rucsacului, dar nici ăla nu scria, mama lor de pixuri. Probabil de la uscăciunea aia… M-am gândit atunci că singura soluţie era un creion, ăla sigur ar fi scris. Aşa că am început să-i întreb, pencil? Crayon? Am făcut gestul de scris şi am întrebat iar, crayon? crayon?, dar se uitau la mine ca la un ciudat…
