„Pereți subțiri”, Ana Maria Sandu, Polirom, 2017
Bucureștiul nu este tocmai o lume omogenă. Sute de mii de lumi mai mici gravitează zilnic, buimace, în jurul vieții pulsânde a acestui oraș. Mă refer aici la locuințele noastre îngrămădite și verticale, care au ajuns să definească ceea ce înțelegem astăzi prin „spațiu urban” și care formează câte o lume. Sunt nenumărate blocuri în București și fiecare dintre ele, fiecare scară chiar, formează o minusculă comunitate, cu suișurile, coborâșurile și tresăririle ei.
O astfel de comunitate, cu membri ce pleacă și alții ce tot vin de-a lungul câtorva decenii, este subiectul volumului Pereți subțiri de Ana Maria Sandu, alcătuit din 17 povești derulate în același bloc cu 4 etaje situat lângă parcurile Icoanei și Ioanid, aproape de bulevardul Dacia. M-am plimbat pe acolo de atâtea ori, ba chiar am cercetat cu atâta atenție acele simpatice blockhaus-uri din epoci trecute, încât am început să-mi imaginez viața lor lăuntrică și să mă plasez, pe ascuns, în miezul ei. Îmi închipuiam cum m-aș fi întors în fiecare zi de la Școala Centrală călcând pe pardoseala mozaicată a holului de la intrare, urcând pe scara spiralată cu detalii Art Deco și pășind în apartamentul meu cu camere luminoase și balcon delicat.
Deși este vorba despre un imobil construit în 1959, volumul le prilejuiește cititorilor săi o incursiune similară, o privire furișă dincolo de zidurile prăfuite și înnegrite. Pereții subțiri din titlu nu sunt doar la propriu astfel, făcând din orice ceartă amoroasă un spectacol public, ci și metaforic, povestirile aducând în discuție frecvent frontierele fragile dintre oameni, ridicarea și prăbușirea lor continue. În cele patru decenii cuprinse de volum, sunt urmărite mărirea și decăderea familiilor venite în 1960, imediat după finalizarea lucrărilor, căsătoriile lor reușite și nereușite, disparițiile și aparițiile zgomotoase, morțile și nașterile. Părinți, copii, nepoți și rude îndepărtate se perindă neîncetat prin apartamentele și garsonierele ce compun imobilul.
În acest dute-vino continuu, intimitatea este, după cum mulți dintre locuitorii Bucureștiului au aflat probabil deja pe pielea lor, o iluzie. În Pereți subțiri, trăirea sentimentul este amplificat, comunitatea sonoră relevând o comunitate a destinelor: „În primii ani de conviețuire în bloc, oamenii s-au obișnuit treptat cu sunetele clădirii. Pereții păreau cam subțiri. Dar asta e o problemă cu care ar fi putut să trăiască. Efectul de pâlnie care se crea în dreptul scărilor le-a dat însă mari bătăi de cap. Orice ceartă conjugală ajungea și în casele celorlalți. Scârțâiturile, țipetele, strănuturile în cascadă, toate se plimbau libere, în sus și-n jos, pe casa scărilor.” Așa se plimbă și viața, generică, pe scări, volumul constituind o culegere de experiențe și caractere, de fericiri și necazuri, de vise și amintiri. Locatarii par să aibă o existență comună, tresărind și comportându-se ca un mare animal domestic. Organismul colectiv devine vizibil mai ales în povestirea „Cușcuș”, în care violoncelul Corinei îi face pe vecini să-și retrăiască simultan trecutul, să aibă regrete, să ofteze îndurerați sau să cotrobăie agitați după vechi agende și cunoștințe pierdute.
De-a lungul întregului volum, stilul autoarei este cuceritor-nostalgic, cu inflexiuni frecvent simbolice. În fiecare text întâlnim puncte-cheie, detalii sau mici scene semnificative, trecute în prealabil printr-un filtru afectiv. Astfel, în povestea bătrânei Mica, Ușa închisă, scena sticluțelor de parfum de forme felurite și cu mirosuri fantomă, lichidul din ele dispărând de mult, pare o materializare discretă a memoriei, flacon golit de conținut, ce păstrează însă aroma și farmecul întâmplărilor trecute, ale celor mai bune și fericite dintre ele, asemănătoare unui Chanel no. 5 sau Shalimar de la Guerlain. Alteori detaliul este o ultimă îmbrățișare a mâinilor, o hortensie roz, lumina ce se lăfăie pe parchetul vechi din stejar, o oală mult prea mare de cușcuș, faianța roșie din bucătărie și baie, o cutie de cadouri sau o pereche de ghete negre. Între ele se instalează sentimente și corespondențe ce nasc uneori mici revelații, cum se întâmplă în Așteptarea.
Uneori inegale ca valoare sau impact afectiv asupra cititorului, povestirile alcătuiesc o simpatică și înduioșătoare cronică a locuirii împreună și a trecerii timpului, transpusă vizual de perinderea oamenilor prin micile încăperi ale blocului. Pereții subțiri le fac viețile permeabile sau, din contra, se instalează perfid între ei, ducând la înstrăinare și despărțire. Comedie umană de dimensiuni… umane, nu monumentale, volumul transpune trăirile oamenilor mărunți, creionând, totuși, un număr surprinzător de caractere, întâmplări și destine.
