Povestire scrisă de Nicolae Rogoz, aleasă de Bogdan-Alexandru Stănescu la atelierul de scriere creativă din toamna lui 2017.
Când au sosit și ultimii invitați, curtea mirosea deja a carne friptă. În spatele casei, la adăpostul unei marchize înalte din brad, bărbații stăteau în jurul unui mic grătar. Toți erau îmbrăcați în haine groase, în mână cu câte o heineken la 0,33. În mijloc, gazda încingea cărbunii cu ajutorul unui foehn lila cu gura puțin topită, trasă în jos sub forma unei buze.
— …bă, eu în Muntenegru nu v-aș recomanda să mergeți. Adică, clar, peisaje frumoase și din astea, dar e-un trafic, tăticule! După cinci zile plângi după București.
— Păi cum, mă, sunt proaste drumurile, ca la ăștia, zi-i mă… la bulgari.
— Nu, nu… drumurile sunt ok, așa ele, dar ai peste tot numai linie continuă și numai serpentine, suișuri și coborâșuri toată țara aia e un mare Transfăgărășan și, când se mai întâmplă să găsești un drum drept, se bagă toți să depășească: autocare, dubițe, căruțe, e ca la nebuni. Eu am fost astă-vară, cu nevastă-mea și cu copiii. Am închiriat o mansardă în Budva, în orașul vechi, la niște bătrâni. Foarte de treabă bătrânii, ei ne-au obținut și permis de intrare în orașul vechi, că-ți trebuia așa, ca o cartelă să intri acolo cu mașina. Ei, și acolo, ce să vezi. N-aveai loc de parcare. M-am băgat cu a mea printre niște străduțe întortocheate, mese și de o parte și de alta, treceam cu oglinda… mai să le răstorn ciorba la ăia. Până la urmă am găsit vila, am găsit și loc de parcare. Opresc să scot bagajele, nevastă-mea cu copiii. Vine la mine una. Că ăla e locu’ ei, că să scot mașina, eu îi zic: duamnă, stați, că nu rămân aicea peste sezon, doar să scot bagajele, uitați, zic, familia, copiii. Aia nu și nu. Că ăla e locul ei de parcare. Bine, trag mașina în stradă, pun pe avarii, descarc restul de bagaje și p-ormă ies de-acolo, fac o buclă, că erau numai sensuri unice peste tot, și găsesc parcare undeva în afara orașului vechi și de-acolo o iau pe jos.
O fetiță, aflată la mică distanță de grup, urmărește povestea. Are nouă-zece ani, părul blond tuns scurt și niște ochi verzi mari. E îmbrăcată într-un trening violet și încălțată cu o pereche de cizme din cauciuc roșu.
— Întreabă mama dacă mai aveți cu grătarul, dacă să înceapă să pună masa.
— Spune-i că în cinci minute punem tura a doua, puiu’ și legumele.
Copilul dă din cap și se întoarce.
— Zi-i lu’ maică-ta să ne trimită și niște cănuțe sau niște păhăruțe.
— Am înțeles! strigă copilul cu spatele către ei și apoi se pierde după colțul casei.
Din două salturi, urcă scările de la intrare. Lângă ușă stă încolăcit, picotind, un pisoi vărgat. Copilul se apleacă și își coboară mâna spre el. Animalul își împinge capul în palma fetei și începe să toarcă zgomotos. Momentul lor de tandrețe nu durează mult, căci fata se îndreaptă, deschide ușa, și se strecoară înăuntru. Apoi traversează holul întunecos, face dreapta și intră în bucătărie.
— A mea șaptișpe’ cărți a citit de când a început școala și până acum. Șaptișpe’ și acum o începe pe-a optușpea…
— Eu o dau pe a mea la Școala Olandeză.
— Unde e asta?
— E școală privată, în Pipera. Și mi-au zis ăia de la Școala Olandeză: doamnă, ar mai trebui lucrat cu ea la matematică… Eu.. așa… păi lucrați, care-i problema mea, că de aia vă plătesc. Păi ce, dacă o dau la școală privată, să o învețe și română și matematică și toate alea, eu să nu stau să mai îmi bat capul, nu?
— Faci mult până la școală?
— Când fac o oră și-un sfert e ziua mea norocoasă. Luni am făcut peste două ore, la rond la oemve mi-a venit să plâng, nu mai puteam, mă durea spatele, toate alea?
— Tata zice că acum pun carnea, și să le trimiți niște căni sau păhăruțe mici, pentru țuică.
— Așa ți-a cerut el?
— Da.
— Pentru țuică?
— A zis mici, eu m-am gândit că pentru țuică, pentru ce altceva, doar nu se-apucă de ceai, zise fata și chicoti.
— Ia de pe blat, de sub geam.
Fata se strecoară pe lângă femeile așezate în jurul unei mese rotunde și ajunge la blat, de unde ia o tavă cu mai multe păhărele și ceșcuțe fix cum ai avea nevoie dacă ai vrea să servești un ceai la ora cinci cu Pălărierul nebun.
— Vezi să nu le spargi! Și mergi încet, să nu cazi.
„Îhîm!”, făcu fetița, destul de încet cât să nu o audă nimeni, și ieși în holul întunecos. Puse tava pe jos, își deschise ușa, și o blocă cu vârful cizmei, luă tava de pe jos și ieși afară. În fața casei, pe un balansoar lat, din lemn, cu salteaua de pe banchetă scoasă și pusă pe spătar, se legănau două fete și un băiat. Cea mică nu avea mai mult de trei ani, cea mare și băiatul aveau în jur de șapte-opt ani. Coborî scările și se apropie cu tava de ei.
— Ce faceți aici? întrebă ea.
— Ne plictisim. Răspunseră copiii într-un cor de voci inegale.
— În casă n-avem voie să ne jucăm, că facem gălăgie, iar aici pe-afară… n-avem cu ce, zise băiatul. Apoi ridică din umeri și țuguie buzele a deznădejde.
— Ce faci cu alea, unde le duci? întrebă fata mai mare din balansoar.
— În spate, iau ceaiul cu Pălărierul Nebun, veniți cu mine?
Copiii au rămas tăcuți. Băiețelul dădu un ghiont măsuței din fața sa, iar balansoarul începu să se miște și să scârțâie.
— Cum vreți, spuse fata și apoi se întoarse cu spatele către ei, reluându-și drumul. Dar să știți că stați în scara măgarului. Dacă rămâneți mult așa, vă transformați în măgari, completă ea și apoi dispăru după colț.
Ajunsă în apropierea bărbaților, puse tava cu pahare pe masa din imitație de ratan, aflată în colțul stâng al marchizei, lângă vasele cu carne și cele cu legume tăiate.
— …cum care bani, banii ăia de-i luam noi când eram tineri și proști și ne dădea ăia credite doar cu buletinu’, de care ne-am luat plasme și cuptoare cu microunde și vacanțe în Halkidiki. Ei, Bogdan nu le-a mai plătit. Și alea s-au făcut de zece ori cât luase și acuma au venit băieții peste el.
— Păi și tu ce treabă ai cu asta?
— Păi a venit ăsta la mine și zice Gică ajută-mă, c-au venit datoriile peste mine și nu știu ce să mă mai fac, și eu îi zic: și ce să-ți fac eu, frățioare, ai înnebunit la cap, cum să fac să te ajut. Știi că și banii mei sunt băgați în case, am de recuperat de pe la oameni, ce sa-ți fac? El zice, bre Gicuțule, îmi ia ăștia casa.
— Păi și i-ai dat împrumut? Că de la ăsta nu mai vezi bani înapoi.
— Eeei, nu. Avea el în cealaltă parte o parcelă mai mare, așea. Și zic: bă, eu te ajut, da’ am nevoie de o garanție, ceva, că știi cum e în ziua de azi.
— Locu’ ăla dinspre pădure? Da’ nu e departe în câmp?
— Nu e, mă, deja l-am parcelat, am lăsat retragere șapte metri, unșpe case îmi ies, le fac cum v-am făcut la voi, aicea.
În timpul ăsta, gazda puse și ultimele bucăți de carne sfârâitoare într-o oală largă din inox și o acoperi cu un capac. Apoi, dintr-un bol, scoase ardei, roșii și dovlecei tăiați în bucăți și începu să-i înșire pe spirele încinse ale grătarului. Legumele începură să sfârâie.
— Acum am terminat cu carnea și am pus legumele. Du-te și spune-i maică-tii să pună masa.
— Știi cum e aia cu cea mai bună legumă.
— A, uite, au sosit și paharele, care vrei o țuică?
Copilul preluă mesajul și se întoarse în bucătărie.
— Am avut și noi din ăla, din piatră vulcanică, de la Ariston cre’ că, când stăteam în Drumu’ Taberei.
— Și noi, da’ am făcut eu odată o fleică pe el și s-a scurs pe piatră toată grăsimea aia și a luat foc.
— Și nu te-ai speriat?
— Când a luat foc grăsimea nu m-am speriat, m-am speriat când am aruncat apă și s-a ridicat flacăra în sus, până la tavan, de era să dau foc la toată casa. Așa am învățat eu că pe foc de grăsime să nu arunci apă.
— Și cum l-ai stins?
— Ei cum, l-am lăsat să ardă. Atât doar că ni s-a topit hota.
La această replică, femeile râd condescendent.
— Zice tata că a terminat ultima tură de carne și a pus legumele.
— Vai, ce harnic bărbatul ăsta al meu, mulțumesc, puișor. Du-te, te rog, în cămară și scoate din lada frigorifică o pungă de cartofi prăjiți.
— Întindem masa sau o lăsăm așa?
— O întindem, că n-avem loc.
Copilul iese din bucătărie și traversează holul până în capăt, apoi face dreapta și intră în cămară. Aprinde lumina, se îndreaptă către lada frigorifică de unde scoate o pungă mare albă pe care e desenată o farfurie cu cartofi prăjiți aburinzi. Când se întoarce, îl observă, pitit după ușă, pe băiețel. Acesta nu zice nimic, doar o privește, și duce conspirativ arătătorul la gură. Iese și se întoarce în bucătărie, unde predă mamei punga cu cartofi. Mama o preia și o deschide dintr-o singură mișcare, cu foarfeca. Apoi deșartă o parte din conținut în uleiul încins al friteuzei electrice. Între timp, bărbații își fac apariția în bucătărie. Intră unul câte unul și se așază la masă, fiecare lângă perechea lui feminină. La final, intră gazda care pune emfatic, pe mijlocul mesei, prada ascunsă în oala argintie.
— Mai vrea careva o bere?
— Da, eu, una.
— Și eu…
— Mai întrebi…
Nevasta gazdei așază lângă oală un bol plin cu cartofi aurii, așa că fiecare se ridică și își pune câte o bucată de carne și câte o mână de cartofi prăjiți în farfuria de plastic.
— Eu nu prea-s cu băuturile, dar sunt de părere că, cu cât ești mai aproape de natural, cu atât e mai bine, uite, eu, spre exemplu, nu beau decât vin de casă de la unchi-miu.
— Și vine, dragă, aia la mine și-mi zice, păi, dacă știam, doamnă, că aveți asemenea pretenții, vi le refuzam și vă spuneam să le duceți la nufăru..
— Nu-i adevărat, uite, noi chiar am prins reducere, că ne căutam să schimbăm cuptorul ăla vechi, de-l aveam de la apartament și, când a fost de blecfraidei, chiar era redus de la șapteșpe milioane la treișpe..
— Lada niva, frățioare, dacă vrei mașină de teren: patruoripatru, tablă-tablă, mecanică, rusu’ bate cu ea toată Siberia. Ai rămas cu ea în câmp… cu o șurubelniță bună și niște sârmă, ai făcut-o.
— Și ajungem noi în Thasos, hotel de patru stele, găsesc loc de parcare chiar la intrare, când să parchez, o cucoană se plantează pe locul meu de parcare și o văd că strigă Făneleee, hai c-am găsit loc!
— Văru-meu. Băiatul lui fratele lu’ tata, cum ar veni. M-am certat cu el. Primaru’ de aici e el și i-am zis: mă văru-mio, hai, mă, să facem ceva pentru oamenii ăștia, mă. Să aibă un trotuar, să nu dea mașinile peste ei.
— Copii, copii veniți la cartofi prăjiți!
— Ei, eu mă duc cu un Clio din două mii al lu’ tata, nu las pe niciunu’ să se bage, adică să îndrăznească vreunu’. Hai, tăticule, că vreau să mi-o fac și eu.
Fata se așeză ultima la masă. Se trezi în fața unei farfurii cu cartofi prăjiți, trei mici și mult muștar. Mâncă doi mici și cartofii prajiți. Al treilea rămase singur pe fundul farfuriei, în mijlocul unor dâre de muștar ca niște valuri. Așa stingher și cu scobitoarea înfiptă la mijloc, micul părea mai degrabă un submarin gata să exploreze adâncurile nedescoperite ale oceanului auriu.
Fata se ridică de la masă și ieși din casă cu chifteaua dosită în palmă. Pisoiul vărgat o aștepta la ușa de la intrare. Îi dădu bucata de carne și se așeză lângă el. O lună nouă se ivi pe cerul mieriu.
