Povestire scrisă de Simona Marcu, apreciată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „O povestire neliniștitoare, plină de senzații puternice și neașteptate, care aruncă cu mână sigură exact câtă lumină trebuie peste viața personajului principal.”
Cumpărase casa pentru că avea inclusă în curte o bucată de pădure, era ca și cum ar fi fost proprietara decorurilor Fraților Grimm, cu toată liniștea care îi aduna inima la un loc. Mirosul proaspăt, de bureți, de verdeață udă, desprins din întunericul frunzelor, iuțeala aerului tare care intra violent peste ea când deschidea fereastra dimineața, desenau în jurul ei o nesperată împlinire. Gardul curții îmbrățișa un teritoriu generos, îmbrăcat în blană crudă și verde, deschizându-se spre codrul stufos printr-o portiță îngustă. Nu a îndrăznit să o deschidă nici în ziua în care a finalizat actele de proprietate, și nici în cele care i-au urmat, se mulțumea să urce coasta care ducea de la casă în pădure și să se plimbe printre copacii tineri, uitându-se în sus după petice de cer albastru, pitite prin frunziș. Printre copaci, cineva, probabil proprietarul anterior, urcase cinci butuci de fag, acum întunecați de timp și împodobiți abundent cu licheni. Se așeza mereu pe cel mai mic, respira adânc, așa cum fac orășenii atunci când își cumpără aer, și închidea ochii, rămânând încremenită, de teamă că orice mișcare în plus ar putea înfricoșa momentul perfect, și ea s-ar trezi în același apartament de bloc în care aerul vara îi demontează putred toate amintirile.
Îi spusese cineva că ar fi sezonul ghebelor. Și că în zona ei, în pădurea ei, sigur va culege câteva kilograme generoase. Așa că și-a pus o pereche de cizme de cauciuc, o haină de ploaie căreia i-a îndesat în buzunare vreo două pungi din plastic și a deschis poarta spre pădure. În jurul ei, frunzele s-au trezit sub degetele nevăzute ale unei pale de vânt, îmbrățișându-i picioarele. Nu știa foarte precis încotro să o ia, avea în minte o hartă a pădurii, așa cum o văzuse pe Google maps, și își închipuia că, dacă urcă și apoi merge spre dreapta, va da la un moment dat de un luminiș unde va putea să facă poze. Și, între timp, firește, va umple sacoșele de ghebe. Simțea deja în gură gustul lor, amestecate cu usturoi și maioneză.
Mergea deja de câteva zeci de minute, gândul îi era pierdut într-o amintire de la oraș, cu un bărbat care o aducea uneori cu mașina acasă. Cum el, într-o seară de vară, după ce a oprit mașina în fața blocului în care locuia, i-a băgat mâna între picioare, s-a strecurat hotărât în chiloții ei până sus, atât cât i-au ajuns degetele, și ea a rămas neclintită și fără aer, cu pielea spărgând ciorchine mici de sudoare, măsurând bezna cu ochii adânciți într-o spaimă tulbure. Nu i-a spus niciun cuvânt, s-a miscat doar în ea ritmic până când a simțit un val umed strângându-i degetele, apoi le-a scos târâș, peste carnea amorțită a pulpelor ei și le-a băgat în gură, clefăindu-le ca un câine. După ce a coborât năucă din mașină, se gândea doar dacă el se spălase pe mâini. Și dacă avea unghiile tăiate.
Îndreptându-se spre poienița promisă de hartă, găsise câteva buchețele de ghebe grase. Când, deodată, ceva mișcă într-o parte. A văzut cu coada ochiului cum s-au dat frunzele la o parte și parcă dintre ele a ieșit ceva negru. Sau poate i s-a părut. I s-a părut sigur, uite, nu e nimic, stătu pe loc și se roti căutând printre copaci, dar pădurea tăcea nemișcată. Nu se auzea nimic, niciun ciripit, nicio frunză, lumina cobora printre crengi aproape stinsă, ținându-și respirația. Acum mergea iar, se auzeau pașii ei pe frunze. Luminișul sigur nu e departe, parcă se vede ceva printre copacii ăia, simțea că ar trebuie să se deslușească ceva, o lumină mai plină, albă, uite acolo, chiar în față. Porni mai iute, dar prinse din nou, într-un unghi imposibil, o mișcare, o umbră neagră scurgându-se din trunchiurile copacilor, răscolind aerul tăcut cu o vibrație bolnavă. Căută în sus cerul albastru decupat din geometria complicată a frunzișului și îl găsi întunecat, poate vine ploaia, și-a spus. Strânse haina în jurul ei, încheindu-se la toți nasturii. Porni mai departe printre copaci, dar pipăi aerul și parcă nu mai era cum îl cunoscuse, proaspăt și lichid și fără cusur, în el amestecase cineva un miros de oboseală, un miros bolnav a ceva ce nu poate exista aici. Dintr-odată, în spatele ei, vântul ridică neașteptat un perete de frunze, iar ea se întoarse brusc și văzu printre ele o vietate cu blana neagră cum aleargă înspre ea. Urletul ei înclină pădurea care se trezise și o saluta cu o plecăciune până la pământ.
În pădure, întunericul coborâse într-o pătură caldă. Alergă până când simți că picioarele nu-i mai erau închegate, tot corpul i se bălăngănea ca o cocă lăsată prea mult la crescut. Se lipi de trunchiul unui copac foarte gros, umbrele pădurii erau de acum nedeslușite, dar și așa, nu văzu nimic, nu mișca nimic, pădurea părea să plutească într-o spaimă tăcută și transparentă. Mintea îi era goală de gânduri, umflată cu groază ca un balon uriaș. Își pipăi buzunarul drept, simți dreptunghiul tare al telefonului și se grăbi să îl scoată, dar mâinile tremurate păreau să se desprindă din încheieturi și îl scăpă undeva prin frunzele de jos. Alunecă la pământ pipăind nebunește în toate părțile, tăcerea pădurii își puse o haină deasupra, din toate trunchiurile părea să iasă o formă încâlcită de mârâit, ca o dihanie care își dezvelește colții încet, fără grabă. Găsi mobilul, îi aprinse ecranul pe pipăite, era ora șapte și zece, la sfârșit de septembrie nu poate fi atât de beznă la șapte și zece seara, gândi mintea ei opacă asemenea unei oglizi după o baie prea fierbinte. Dibui în agendă, dădu peste numărul de telefon al bărbatului care o aducea uneori seara acasă cu mașina, sună, și la celălalt capăt răspunse un copil, tata și cu mama sunt la o nuntă, tata și-a uitat telefonul acasă, mintea i se prăbuși ca un pământ instabil luat de o viitură neînchipuită, scăpă iar telefonul, acum se întinse toată pe jos căutându-l prin covorul de frunze și iarbă, zbătându-se cu deznădejde ca un înotător fără apă, ca un pește aruncat pe uscat, plângând fără lacrimi o jelanie de neînțeles. Ceva o prinse de degete și începu să o molfăie bălos.
