Povestire scrisă de Florin Toader, apreciată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „Puternică și în general bine condusă, cu un final ironic.”
(Atenție, conținut 18+)
Cei ce-și amintesc uită că prima n-a fost bunică-sa și nici vreo altă ființă omenească, indiferent de sex, ci găina aia pestriță, care oua des. Bunică-sa a fost doar cea care a știut prima, fiindcă ea l-a văzut.
Pentru că Boxiorul avea acum zece sau unșpe sau doișpe ani și o mătărângă care depășise deja orice norme ale bunului simț și care întrecuse în lungime oricare alta a oricărui bărbat, indiferent de vârstă, de pe o rază de o sută de kilometri și promitea să rivalizeze cu oricare alta a unui cal sau măgar sau catâr, de pe aceeași rază sau de oriunde.
Asta a fost într-o zi de vară, pe o căldură insuportabilă. Întâi a pândit-o prin curte, pe urmă s-a dus după ea pe după casă și a început să o înjure în gând, pentru că tocmai în ziua aia nu voia să ouă. Dar el a fost perseverent. La amiază, trupul scheletic cu capul lung și botul ca de cal și ochii bulbucați, transpirat tot, nu atât de la căldură, cât din cauza așteptării aceleia frenetice și tensionate, urcă tremurând scara șubredă din lemn, înhăță găina din cuibar, înainte să apuce să ouă și o duse după casă. Acolo avea să-l găsească bunică-sa – care venise din fundul grădinii, alarmată de zbieretele orătăniei – cu pestrița zbătându-se înfiptă în mătărânga lui formidabilă, cu ochii beliți și limba ieșită într-o parte și sanctificată deja de martiriul ei inutil.
Și nici măcar a doua oară n-a fost bunică-sa și, cu toate că de data asta nu l-a mai prins nimeni, nici n-a mai fost nevoie, fiindcă a fost o poveste de dragoste sfâșietoare, ce s-a consumat sub privirile întregului sat.
Așa că a doua oară a fost măgărița lu’ ăla de-i ziceau Ouatu. Nimeni nu știa unde și cum s-a înfiripat idila, dar toți știau că se întâmplase ceva, pentru că, iar în privința asta erau toți de acord, nu că o măgăriță n-ar fi putut mima suferința, știută fiind încăpățânarea măgarilor, dar una care să mimeze iubirea, nimeni nu văzuse încă.
Ouatu părea să se fi resemnat cu situația, dar nevastă-sa nu. Pentru că acum nu mai puteau pune măgărița la treabă. Ori de câte ori o scoteau din grajd, ea se uita lung într-o anumită direcție și rămânea așa, apatică, nemaivrând să facă nicio mișcare. Doar stătea acolo cu ochii mari și umezi și triști și se uita lung și-atât. Până într-o zi, când Ouatu a crezut că a pierdut-o sau că cineva le-a furat-o, căci grajdul era gol, însă nevastă-sa, cu instinctul ei feminin infailibil, s-a dus la poarta Boxiorului și a găsit-o acolo, oftând și privind lung căte casă și răgând chiar, din când în când, ca un om disperat care și-ar fi urlat suferința. A luat-o de căpici, a dus-o în grajd, a legat-o mai strâns ca niciodată și, în duminica următoare, s-a dus la biserică ținând în mână o foaie, despre care toată lumea știa nu doar că e un acatist, ci și ce conține.
Numai că popa Ștoiu a refuzat categoric să citească acatistul, pe motiv că el, unul, nu mai pomenise una ca asta în viața lui, nu doar în comuna lor, dar nici în tot județul și, dacă e s-o iei așa, nici în toată Oltenia, cât o fi ea de mare.
Nevasta lui Ouatu a plecat dezamăgită, iar dezamăgirea avea să se transforme, începând de-a doua zi, în disperare și blesteme, fiindcă atunci când intrase în grajdul din lemn, proaspăt vopsit, mirosind a terebentină și a dragoste stătută, găsise măgărița moartă, cu ochii mari, deschiși și privirea în care se citea o durere insuportabilă. Și asta nu era totul; părea că animalul o făcuse intenționat, părea că trăsese de funia cu care era legată de gât într-o tentativă disperată de a evada nu doar din grajd, ci din lume, cu instinctul lipsit de greș al unui sinucigaș veritabil.
Așa că abia a treia oară a fost bunică-sa. Asta s-a întâmplat într-o noapte când s-a dus cu doi prieteni – dubioși și de conjunctură, ca majoritatea prietenilor lui – într-un sat vecin, unde locuiau doar țigani. Ăia au zis că o știu pe una care n-ar zice nu niciodată, la nicio oră unei partide de sex, iar în ceea ce privește bărbații, cu cât erau mai mulți, cu atât mai bine. Boxiorul avea de-acum șapteșpe sau optșpe sau nouășpe ani și era practic virgin, asta dacă ar fi să le excludem din ecuație pe găina aia pestriță a bunică-sii și pe măgărița lui Ouatu.
Atunci când au ajuns acolo, fata a zis că da, e de acord s-o facă cu ei doi, dar nu și cu Boxiorul, pentru că era urât. Până la urmă, ăia doi au reușit să o convingă să accepte, promițându-i un sac de făină și fata a zis bine, dar când Boxiorul s-a dezbrăcat și i-a văzut mătărânga de animal preistoric, aflată acum aproape de apogeul evoluției sale, nu doar că n-a fost de acord, dar a început să țipe atât de tare, încât ăia și-au tras repede pantalonii pe ei și au zbughit-o, iar Boxiorul, nedumerit, privea fără să înțeleagă, cu ochii lui bulbucați, iar când a înțeles a uitat să-și mai tragă pantalonii și a fugit împiedicându-se în ei și deranjat de mătărânga-i formidabilă, care, în obscuritatea nopții, părea ea însăși o ființă fantastică desprinsă dintr-un bestiar.
În seara aia, Boxiorul a ajuns acasă gâfâind ca un animal hăituit, nu atât din pricină că fugise aproape tot drumul, cât mai ales din cauză că era atât de excitat, încât nu se mai putea gândi la altceva decât la fofoloanca țigăncii, de care fusese atât de aproape. Niciodată nu mai văzuse o femeie dezbrăcată, altfel decât în poze, și nu-și putea imagina cum de ratase ocazia. Îi trecu prin cap să se întoarcă și s-o ia cu binișorul; să-i promită una, alta și, dacă nu se lăsa convinsă, îi putea astupa gura să nu mai țipe sau să țipe cât o vrea, dar să n-o audă nimeni.
Până la urmă coborî în beci și scoase un borcan de vin, sperând să se mai desumfle un pic, dar băutura nu doar că nu-l ajuta la nimic, ci îl făcea să fie și mai obsedat de viziunea vulvei aceleia magnifice. Intră în casă și vru să se ducă în camera sa, când, înainte de a-și da seama ce face, stătea întins în patul bunică-sii, pe care începu să o mângâie. Aia bătrână n-a zis nimic o vreme, ba chiar părea să-i facă plăcere, dar dintr-odată s-a dezmeticit și a început să țipe, iar țipetele ei păreau nefirești, de pe altă lume, ca o lamă de cuțit strălucind în întunericul și liniștea nopții. Și asta a fost tot.
A doua zi, Boxiorul s-a trezit direct legat, cu mâinile la spate, fără să-și dea seama când îi puseseră cătușele, când l-a auzit pe șeful de post zicând:
„P-acilea-șa, la mine-n comună, n-am nevoie de violatori. Și pe cine? Pe mă-ta mare care te-a crescut? Sictir, jigodie! Te duci la pârnaie acum. Hai!”
Și îi făcu semn ajutorului să-l ia pe Boxiorul din pat, fiindcă nu dădea semne că ar avea de gând să se ridice de bunăvoie. Ajutorul îl plesni atunci cu bastonul peste spate și Boxiorul sări ca ars, țipând și înjurând, străpuns de o durere înfiorătoare.
„Vezi, dom’le, că se poate?”, zise șeful de post. „Să fim civilizați, ce mama dracu’!”
Așa a început primul lui stagiu la pușcărie. Aveau să mai urmeze încă două: prima oară, imediat ce s-a întors, când a violat-o pe bunică-sa într-un act de răzbunare care a fost cât pe ce să se încheie cu o crimă, iar a doua oară, după ce a spart magazinul din sat și a fost condamnat pentru spargere și furt calificat. Numai că pentru ultima condamnare, Boxiorul îi mulțumea, profund recunoscător, – atât cât putea fi capabil de recunoștință unul ca el – lui Dumnezeu, sau Diavolului, sau cui avusese grijă ca el să ajungă la pușcărie din nou, pentru că acolo i-au descoperit tuberculoza și l-au tratat, lucru care nu s-ar fi întâmplat în niciun caz în libertate, fiindcă Boxiorului nici nu i-ar fi trecut prin cap să intre în vreun spital, altfel decât mort și chiar dacă l-ar fi dus cineva cu forța, probabil că ar fi fugit și s-ar fi oprit în prima crâșmă. N-avea el chef să piardă vremea, în care ar fi putut să bea, prin spitale; dar în închisoare n-a avut de ales. Adică a avut, descoperind că, spre deosebire de viața în libertate, în închisoare spitalul era locul cel mai bun unde să te mănânce păduchii și ploșnițele.
