Poveste scrisă de Tudor Antemir, aleasă de Marin Mălaicu-Hondrari la Creative Writing Sundays, pe 26 noiembrie 2017, la tema „o povestire care să aibă legătură cu campania #metoo. Poate fi ficțiune, reportaj, nu contează, au libertate deplină, așa cum poate fi umoristică sau foarte serioasă.”
Mă apropii cu teamă de fereastră, parchetul scârțâie sub papuci. Dau numai un pic perdeaua la o parte și mă chinui să disting contururile distorsionate de picăturile care se preling pe geam. Nu văd nimic, doar niște umbre neclare. În schimb văd bine petele maronii de pe mâna mea, care nu poate sta nemișcată. Aștept puțin. Nicio piatră nu sparge sticla, nu se aude zgomot de gloată. Las perdeaua să cadă la loc – notez în minte: să-mi schimb ochelarii de distanță. Mă așez la birou. Un icnet involuntar îmi iese din gât la junghiul care mă străfulgeră în genunchi. Gata cu ligamentele de dansator, mă osific pe zi ce trece. În cameră s-a lăsat din nou liniștea. Aud bâzâitul care radiază din pereți, din rafturile cu cărți, din mobilierul antic. Receptorul telefonului stă culcat pe o parte, în mijlocul albumului cu fotografii. Îl duc la ureche.
— Iartă-mă, am auzit ceva sub fereastră. Cred că a fost doar o găleată răsturnată de ploaie. Tresar la fiecare zgomot, nu pot să mă controlez. Nu mai înțeleg lumea. Îți spui că tu nu o să fii așa, nu o să fii unul dintre cei care spun: tinerii din ziua de azi. Ei, uite că se întâmplă, oricât de inteligent, de cult sau de deschis ai fi. E altă specie. Și femeile, mai ales femeile, au atâta ură, au scăpat de patriarhat și acum vor să se răzbune, nici nu contează pe cine. Poate că am partea mea de vină. Dar eu am fost un admirator al femeii, asta nu mă face feminist? Ascultă, îți spune un om bătrân, oricât de ciudate, de grotești ar părea acțiunile cuiva din afară, întotdeauna există o justificare rațională. Sau dacă nu rațională, atunci cu siguranță una artistică.
Îmi încordez auzul cât pot, dar de la capătul celălalt al firului nu răzbate până la mine decât o voce firavă, ca o interferență, înecată în bâzâitul camerei. Se întâmplă uneori, în convorbirile la distanță mare. Nu-i nimic, dacă nu a închis, înseamnă că măcar mă aude. Îmi plimb degetele peste fotografiile lucioase din album. Sunt imagini din spectacolele mele. Unele artistice, altele atât de mișcate sau de întunecate, încât abia se înțelege ce e în ele. Nu e aici, întorc pagina cu grijă. Aha, am găsit-o. Din profil, grand jeté développé, brațele allongé. Expunerea a fost prea lungă – normal, idiotul de fotograf – așa că trăsăturile ei se pierd într-o dâră luminoasă.
— Uite, aici ești tu în La Bayadere. Nu pot să cred că e singura cu tine. Te superi dacă te mai țin un pic? Mi-e foarte frică. La vârsta mea, o poșetă în cap m-ar omorî pe loc. Ce să mai vorbim că acum umblă toate cu spray paralizant în geantă. L-am sunat pe Daniel, fi-miu, și m-a repezit. Ești paranoic, zice. Te crezi buricul pământului. Stai liniștit, nu-și amintește nimeni de tine. Sună-mă dacă ai probleme de sănătate, n-am timp de tâmpenii. Atât. Și a închis. Spune și tu. Ce-i era așa greu? Doar să se uite pe facebook și să-mi spună dacă apare ceva despre mine. Am văzut la știri cum se întâmplă. Se viralizează. Viralizează, auzi, pe lângă toate bolile pământului, numai asta îmi mai lipsea. Ieși să-ți iei o pâine și, până să apuci să te întorci acasă, lumea te arată deja cu degetul. Așa că stau înăuntru. Nu mai am aproape nimic în frigider. Mă rog, mâine vine femeia, dar nici nu știu dacă să-i deschid. Ea sigur are facebook. Ce să fac, am pierdut trenul ăsta. Tehnologia în mâinile barbarului e o bucată de fier. N-o știai, nu?
Ușa se mișcă ușor. Îmi fac curaj, ridic ochii, încerc să văd în întunericul deschizăturii. De-acolo vine bâzâitul? Când îmi trece spaima, îmi dau seama că strâng receptorul la piept și clipesc des. Mă ridic în cele din urmă și ies precaut pe culoar, verific dacă e pus lanțul la ușa de la intrare și mă întorc la telefon.
— Nu mai știu dacă Daniel i-a dat și cheie. Nu m-ar mira, băiatul ăsta are încredere infinită în oameni. Ca să fiu sincer, n-a fost el niciodată prea sclipitor. În privința asta, mă tem că a moștenit-o pe maică-sa. Dar Doamne, ce frumoasă era. Oare ai cunoscut-o? Nu cred. Ea a fost prima pe care am dezbrăcat-o pe scenă. E ciudat să-ți vorbesc ție despre asta, nu? Dar nu am cui altcuiva. Și în fond, ce e atât de ofensator la nuditate? Mi-am dezbrăcat toate prim balerinele. Cu o singură excepție, o știm amândoi. Și – nu știu dacă ai aflat – trei dintre ele mi-au fost soții. Pentru mine nu există distincție între sex și balet. Absolut niciuna. Dansul e sex și sexul e dans. Shaw o spune cel mai plastic. O exprimare verticală a unei dorințe orizontale. O propoziție ca o coregrafie. Chassé, stai în demi-plié și développé și arabesque și grand jeté. Și așa mai departe. Când am terminat-o cu sexul a trebuit să o termin și cu dansul, nu mai aveam nimic de spus.
Mă întind după cealaltă pereche de ochelari și o apropii de o fotografie din album. Lentila nu mărește destul. De când îi tot cer lui Daniel o lupă? Dar sunt acolo, le știu pe dinafară, toate frumoasele mele. Trupuri goale, tinere, în toată splendoarea lor, singure sau în grupuri, pe loc sau în mișcare, în decoruri diferite, pe scene diferite, în toate țările pământului. Un album întreg care nu mai folosește la nimic. Îmi bag mâna în pantaloni. Poate dacă mă aplec mai mult, mai aproape de fotografii. Nimic, țin în mână o vrabie cu gâtul rupt. Mă îndrept la loc, scot mâna și oftez.
— Fiecare mujic s-a transformat în instanță morală acum. Toate babele cu facebook se cred Șeherezade. Sute de mii de povești, au zis la știri. Descărcați-vă sufletul, fetelor, povestea voastră contează. Stai să se termine clipa asta de pace și armonie, să vezi cum o să-și scoată ochii din nou și o să se facă una pe alta curve. Deja au început. Problema e că ne trag pe noi în mizeria asta. Chiar nu-și dau seama câtă ipocrizie e la cei care le ascultă? Spune-ne ce-a spus, ce te-a pus să faci, cum, pe unde, de câte ori. Parcă-i văd cu ochii ieșiți din orbite, cu fețele roșii. De ce? De indignare? Dezgust? Aiurea, ia pune-i să se ridice și o să vezi fluturându-ți în fața ochilor, de sus, de la înălțimea lor morală – hopa, s-a arborat steagul cu cap de mort – ditamai erecția. Și după ce se răcoresc, după ce-și închid șlițurile și-și recapătă prestanța, îl mai iau pe câte un amărât și-l linșează în văzul tuturor.
Pun din nou receptorul pe birou și mă duc la raftul cu discuri. Mângâi suprafața familiară, simt micile spații despărțitoare ca pe niște gâdilături în buricele degetelor. Îl găsesc, îl trag afară, îl scot din copertă. Suflu ușor pe suprafața neagră și pun discul pe platanul pick-up-ului. Așez acul, stăpânindu-mi tremuratul mâinilor, pe unul din șanțurile dintre melodii, închid ochii și aștept ca muzica să acopere bâzâitul ăsta care nu-mi dă pace.
— Auzi? Ludwig Mikus. Gata, am revenit la telefon. Am vrut să văd dacă-ți amintești. Bruxelles, Doamne, ce succes am avut. Scena cu Regatul umbrelor, cu toate spiritele în pielea goală. Toate mai puțin tu, bineînțeles. Ce imagine, câtă frumusețe pe o singură scenă. Belgienii încremeniseră, aerul parcă era electric. Nu le venea să creadă că dintr-o țară abia scăpată de comunism venea atâta îndrăzneală. Și tu, Nikiya fără cusur – Ekaterina Vazem și-ar fi mușcat pumnii de ciudă – în costumul de culoarea pielii. Țineam ochii întredeschiși și îmi imaginam că erai și tu goală. Dar nu erai, pentru că nu acceptaseși în ruptul capului să te dezbraci. De ce nu m-oi fi ascultat?
Public ca atunci n-am mai avut niciodată. S-a dus vorba că toate spectacolele mele sunt cu nuditate, și oamenii au început să vină numai pentru asta. Eram prea absorbit de arta mea ca să-mi dau seama ce se întâmplă. Mitocanii au alungat publicul cult. Bine că nu mai erai acolo. Ce fețe vedeai în sală la ultimele mele coregrafii, să încui ușile și să dai foc teatrului, nu alta. Iar cronicile nu mă scoteau din obsedat. Dar La bayadere ne-a rămas, nu ni-l poate lua nimeni. Sau nimeni în afară de tine. Nikiya, te superi dacă-ți spun așa? Pentru mine tu ești Nikiya, nu mai poate fi alta. Îmi pare așa de rău. Am sperat până în ultima clipă că o să mă înțelegi.
Uite, acum ceva vreme m-a vizitat o fostă elevă. O fată bună, nimic ieșit din comun. A făcut doi copii și a renunțat la dans, nu m-a surprins. În fine, am stat de vorbă, politețuri. Nu poți să-i refuzi omului bucuria de a face o faptă bună pentru un bătrân. La un moment dat mi-a spus că vrea să-mi arate ceva. A scos din geantă un calculator și mi-a pus un videoclip de pe internet. Mi-am notat aici, undeva, era un nume ciudat. Gobbledigook. O formație islandeză, Sigur Rós. Probabil că nu știi clipul, niște tineri aleargă și dansează goi printr-o pădure, e foarte inocent, sunt ca niște copii. Ne-am uitat tăcuți până la sfârșit. După, s-a întors spre mine și mi-a zâmbit. Mă privea în ochi și îmi zâmbea, să nu-ți închipui că era ceva provocator. M-a mângâiat ușor cu palma pe spate și mi-a spus că filmul o făcuse să se gândească la mine. Era cât pe-aci să plâng, dar m-am abținut – e de-ajuns de umilitor să fii bătrân. Dar vezi? Cine se aștepta ca fata aia perfect mediocră să mă înțeleagă?
Și tu nu. Cu toată intuiția ta formidabilă, cu toate insistențele mele. După ce-ai dispărut, te-am căutat aproape un an. Voiam să-ți explic. Bineînțeles că nimeni nu a știut sau nu a vrut să-mi spună unde te-ai dus. Cum poate cineva să dispară așa, fără urmă, timp de douăzeci și trei de ani? Nu meritam asta. Nu am vrut decât să termin coregrafia noastră. Stăteam pe scenă, în aplauzele asurzitoare și nu mă puteam gândi decât la costumul tău, inutil, ipocrit, ca și cum ne-ar fi acuzat pe toți ceilalți pentru goliciunea noastră. Mă cuprindea furia, de-aia n-am mai ieșit a treia oară din culise, deși uralele continuau. Voiam să scap de neîmplinirea pe care o simțeam. Vrei să-ți spun ceva? A meritat. Așa scurt, chinuit, cum a fost. Am stat și te-am privit o vreme, asta nu știi. În aburul dușului, cu pielea care-ți strălucea de la apă, erai în sfârșit spiritul pe care încercasem să-l creez. Erai la bayadère, iar eu – Solor, disperat să te ating. Am luat costumul tău de unde îl aruncaseși, mi-am îngropat fața în el și am inspirat, așa cum Solor inhalează opiul. Voiam și eu, ca el, să sparg granițele dintre lumi, să trec dincolo de peretele de sticlă, în lumea ta de abur și stropi de apă. Dacă te-am forțat, a fost pentru că am sperat până în ultima clipă că o să înțelegi, că o să recunoști dansul în mișcările mele. N-am vrut să cred că poți fi atât de opacă. Ce eufemism. Încuiată. Frigidă. Da, asta poți să scrii, dacă te hotărăști și tu să-ți spui povestea lacrimogenă, ca toate nulitățile. Dacă o să te alături cetei de înapoiați care cred că pot judeca geniul, pasiunea obsesivă după criterii de moralitate născute în saloanele de coafură. Aș fi făcut din tine cea mai mare balerină a tuturor timpurilor și tu vrei să distrugi și puținul de imagine care mi-a mai rămas. Atunci scrie, fata mea, demască monstrul. Oamenii curați, fără prihană, merită să afle adevărata dimensiune a obsesiei mele.
Las capul pe spate ca să pot respira mai adânc. Mă doare urechea, îmi apăs prea tare receptorul la tâmplă. S-a terminat deja discul? Parcă acum e și mai puternic bâzâitul. Îmi aduce aminte de alarma aparatelor de monitorizare din spitale. Sunetul morții. Ar fi mult mai simplu dacă aș afla că pur și simplu a murit.
— Iartă-mă, draga mea. M-a luat gura pe dinainte. Iartă-mă.
