Povestire scrisă de Simona Marcu, apreciată de Lavinia Bălulescu la concursul trimestrial de povestiri – „Am ales-o pentru că dialogurile sunt bune, pentru că e cinematografică (da, chiar dacă poartă numele unui film românesc deja celebru), pentru că mi-am imaginat-o ca pe un scurtmetraj și pentru că mi-a plăcut mult o anumită imagine cu niște cercuri olimpice, o să vedeți voi care.”
— Știu eu pe unul cu o dubă. Dacă vrei. Douăzeci de lei de câine. Parcă așa a zis.
— Serios? Și unde-i duce?
— Te mai interesează? Vrei să scapi de ei sau nu?
Femeia plecă privirea, atentă la cercurile olimpice pe care cana fierbinte de cafea le imprima în carnea moale a piciorului.
— Nu am putut să ies din mașină în seara asta, am stat mai mult de un sfert de oră. Veniseră unii străini și ăștia ai mei tăbărâseră pe ei, i-au alergat până dincolo de punctul termic. Era o zarvă de nedescris.
— Păi tu i-ai pripășit, azi puțină pâinică, mâine niște osișoare. Din doi câți erau anul trecut, în primăvară s-au făcut cinci, și-acum uite, te-ai pomenit cu zece. Zece câini, strigă bărbatul trimițând spre cer ochii și mâinile. Până la cer, însă, disperarea lui lovi tavanul murdar al apartamentului de bloc.
— Ce să fac dacă mi-e milă?
— Să-ți fie milă de tine, asta să faci, închise aspru bărbatul în maieu alb. Acuma, ăsta pe care îl știu nu alege.
— Cum adică?
— Ai tăi, ai altora… Bagă în dubă ce găsește.
Ochii femeii se desprinseră din ritualul întipăririi simbolului olimpic, acoperind cu palma caldă urma pălită a Europei.
— Măi, dar vine iarna în două-trei luni, mor de foame și de frig. Cine le mai dă lor să mănânce?
— Asta nu e treaba ta. Ai o problemă, omul te rezolvă.
— Știu și eu ce să zic, articulă stins și nehotărât femeia, ridicându-se de pe scaun. Cercurile olimpice mureau încet în aerul tulbure al bucătăriei.
— Îl sun acum, să vină mîine, la prima oră.
*
Noaptea se scurge iute, ca un roi de gândaci negri pe sub uși, surprinși de lumina unui bec prea îndrăzneț. Bărbatul se frământă zgribulit sub o bluză de trening, strângând la piept un pachet învelit în hârtie de ziar și măsurând cu ochi reci, în jos și în sus, strada pustie.
Într-un târziu veni și duba, albă și grăbită, oprind precipitat în fața bărbatului. Din ea coborî un om puțin mai înalt decât o coadă de lopată.
— Asta e parcarea, aici sunt toți. Nevastă-mea zice că sunt zece, deci două milioane.
— Ești tu sigur că sunt zece? Dacă sunt cinșpe ce fac, las cinci?
— Nu lași, îi strângi pe toți și îmi spui la final cât face.
— Nu așa merge, nene, ce pula mea, crezi că eu mă fut pe drumuri toată ziua? Trei milioane și te scap de javre.
— Păi eu am pregătit două milioane, așa știam, douăzeci de câine, zdrăngăni aproape speriată vocea bărbatului în bluză de trening albastră.
— Băi omule, m-ai chemat să fac o treabă. Care costă trei milioane, ce pula mea nu înțelegi? Dacă n-ai, mă urc în mașină și-mi văd de viața mea, mugi în dimineața speriată glasul sângeriu al jumătății de om.
Bărbatul în bluză de trening albastră, cu două dungi albe pe mâneci, scormoni în buzunarele pantalonilor scurți scoțând un portofel din care pescui cu degetele umezite în gură șase bancnote de câte cincizeci de lei. Apoi întinse sfios pachetul învelit în ziar. Dintr-o poză urât colorată zâmbea strașnic Simona Halep.
— Nevastă-mea le-a pregătit ce știe ea că le place. Să-i prinzi mai ușor.
— Dă-ncoace. Și-acum valea, că am treabă.
*
Soarele dimineții încă nu a apucat să încingă zdravăn lemnul troiței de la răscruce, când, în fața ei, dintr-o dubă la fel de albă ca și mușcatele care o împodobesc, un om cu umbra scurtă cât două palme de copil coborî grăbit nouă câini care o luară la goană speriați. Prin scheunatul lor deznădăjduit, aerul tare de munte se înșurubează cu nepăsare.
*
Mănâncă amândoi în tăcere deplină, fiecare construind din oase, în fața farfuriei, o mică piramidă strâmbă. La final, femeia șterge farfuriile cu miez de pâine, apoi pune totul într-o pungă transparentă și o aruncă pe geam.
— Cui mai arunci, nu știi că a luat ăla câinii?
Douăzeci de metri mai jos, un cățel tânăr și șchiop bâjbâi împleticit spre pungă și înghiți, aproape fără să mestece, plastic și oase și pâine laolaltă.
