Povestire scrisă de Andrada Clonțea, aleasă de Cezar Paul-Bădescu la atelierul de scriere creativă, în primăvara lui 2017.
De obicei suntem mai mulți în sala de așteptare dintre vieți, dar azi suntem numai eu și el. Nu am mai murit de mult amândoi în aceeași zi… De fapt, nu ne mai întâlniserăm de ceva vieți – eram trimiși ba în realități diferite, ba în regnuri concurente[1].
Nu am fost în fiecare viață om și afirm cu convingere că ar fi fost extrem de plictisitor să fie așa (nici nu vreau să mă gândesc câte biruri și taxe la stat am plătit în ultimii două mii și ceva de ani). Pe la a zecea rematerializare, eram cam cu nasul pe sus – chiar credeam că am făcut progrese spirituale remarcabile și am bătut cu pumnul în masă că vreau să conduc o națiune spre iluminare. Mi s-a făcut pe plac, dar am fost ucis(ă)[2] la șapte ani, imediat după ce m-am urcat pe tronul unui mare imperiu[3]. De atunci, mi-am băgat mințile în cap și am luat eternitatea în serios – consecvența bate talentul și nimic din ce se realizează prea repede nu e trainic.
Așa că, acum, șefii mei știu că se pot baza pe mine atunci când se fac repartițiile pentru următoarea viață – accept orice cred că ne e mutual benefic[4]. La ultima evaluare mi-au spus că, totuși, mai e foarte mult până o să reușesc să mă rematerializez în meduză. Meduzele sunt forma supremă de viață, cea de dinainte să devii undă. Ați observat cu câtă grație se lasă purtate de apele mării? Intenționalitate, pe naiba! Meduza este. Nouă, celorlalți, ne e.
În zece minute o să fim chemați în fața Comisiei Pluridisciplinare de Evaluare și Reatribuire a Sufletului (CPERS).[5] Recapitulez mental momentele cheie ale ultimei materializări – va trebui să i le prezint marelui Bosson Hâc, care adoră viețile neobișnuite, mai ales dacă sunt improbabile și brodate cu fir de amor.
Într-un accident despre care s-ar putea crede că a fost nefericit, am devenit papuc roz, de plastic, mărimea 39, pentru piciorul drept. Cu doar câteva momente înainte de asta, fusesem lucrător în acea fabrică de papuci de plastic, situată într-o zonă excesiv industrializată din China. M-am prăbușit de oboseală după douăzeci și trei de ore de muncă neîntreruptă. Sufletul (adică eu, esența) s-a vărsat în matrița peste care tocmai turnam plasticul roz, topit. Cumva, nu m-am opus – mi-am spus că e o mare asemănare între a fi meduză și a fi papuc roz, de plastic. Mi-a fost și foarte teamă, pentru că știam că plasticul dăinuie în timp – dacă rămâneam, pe vecie, captivă? Asemenea întrebări sunt, pur și simplu, un răsfăț atunci când nu ai de ales, așa că m-am adaptat rapid la situație și am început să explorez împrejurimile.
Mi-am început noua viață pe o bandă rulantă, între alte sute de papuci roz de plastic, mărimea 39, de dreapta. Dacă, după două mii și ceva de ani în care le-am trăit pe toate, aș mai fi crezut în fatalitate, coincidențe și deja-vu, poate că aș fi dat o mare importanță faptului că am fost servitoare în casa celui care a inventat banda rulantă (cam așa se învârte karma). Simțeam, după vibrații, că un șurub cu trei tronsoane mai sus este slăbit, iar asta putea să aibă consecințe destul de neplăcute. Dezastrul se ținea, încă, departe de linia asta de producție pentru simplul motiv că greutatea papucilor era nesemnificativă, așadar presiunea pusă pe șurub nu era suficientă să îl expulzeze din lăcaș. Mă gândeam că era foarte posibil ca unii papuci roz de plastic din seria asta să aibă mici defecte cauzate de vibrațiile liniei, dar marja de eroare și rata rebuturilor erau chestiuni prea puțin relevante în fabricile din China.
Aproape adormisem, când covorul cauciucat al liniei mi-a fugit de sub talpă, lăsându-mă să cad într-un lighean imens, din metal, plin cu substanțe pe care nu le-am identificat (în viețile organice te ferești să te scalzi în așa ceva). În scurt timp, toți cei câteva sute de semeni pluteam în supa roz, cu dezinvoltura pe care o au doamnele trecute de prima tinerețe când se scaldă în lacurile cu apă foarte sărată. Dar nu mi-a răspuns nimeni la invitația să jucăm Marco Polo – așa am descoperit că eram singurul papuc cu suflet din cazanul acela. E angoasant să strigi la cei care par că sunt ca tine, fără să realizezi că sunt din alt material și nu au cum să te audă, darămite să mai și răspundă. În prag de atac de panică – confruntându-mă cu singurătatea zdrobitoare care se prefigura într-o viață ce ar fi putut să se întindă pe sute de ani, am început să repet din ce în ce mai tare:
— Marco! Marco! Marco! De mii de ori Marco. De milioane de catralioane de ori Marco.
Liniile de producție bombăneau inegal, tare, asurzitor de tare și strecurau ca niște fanoane sunetele firave pe care le poate emite un papuc-plancton, răscolit prin substanțe incerte într-un lighean cu supă roz.
Dacă aș fi crezut în sincronicități și coincidențe, atunci aș fi luat în brațe și aș fi pupat pe frunte scurtcircuitul care a înghețat toate utilajele pentru mai bine de două ore.
— Polo! Polo! De mii de ori Polo! De milioane de catralioane de ori Polo.
Erau mai multe supe în hală. Certitudinea că nu sunt singură pe lume m-a amețit într-atât că nu am recunoscut, de la început, vocea lui – cel căruia ar fi trebuit să îi recunosc până și tăcerea.
— Să nu spui că și tu ești papuc!
— Ba, și eu sunt papuc!
— Ești roz, de stânga, mărimea 39? am întrebat, visând că vom deveni o pereche cu preferințe amoroase dubioase, dar acceptată social.
— Sunt albastru, mărimea 42, de stânga!
Undeva, la țară, era o combinație acceptabilă: când oamenii se grăbesc foarte tare, nu se gândesc deloc să fie asortați. Dar, înainte să ieșim pe poarta fabricii, era absolut imposibil ca vreun copilaș din cei care împerechează papucii să fie atât de orb, încât să ne pună pe amândoi, bot în bot.
În acele două ore, am crezut că o să ajung la mărimea 37, atât mă măcinau dorul și neputința, rătăcită printre sutele de papuci fără suflet, în timp ce el, adevărata mea pereche, îmi era interzis, pentru că normele spun că un papuc albastru, mărimea 42 nu are ce căuta cu unul roz, mărimea 39. Nu e profitabil – nici măcar în China – să produci pentru siamezi: jumătatea din dreapta femeie, jumătatea din dreapta bărbat. Când curentul a revenit, am amuțit – credeam, chiar, că o să mor de inimă rea, înainte să mă expună un negustor pe vreo tarabă, la vânzare.
Habar nu am cum am ajuns pe un vapor de contrabandă, alăturată – regulamentar – unui papuc de stânga (roz, mărimea 39). După zile și nopți de staționat în larg, căpitanul cu aromă clasică de rom a primit mesaj că e razie pe mare și se confiscă orice vas cu marfă ilegală la bord:
— Abandonați încărcătura și dați-i cu toate nodurile înainte!
La apă, papuci! Destinul mă arunca iar în supă… De nu s-ar îneca vreun delfin cu mine – îmi ziceam. Mi-a plăcut mult viața de delfin.
Vreo câteva luni am plutit pe unde valurile au găsit de cuviință să mă ducă, ca pe una dintre meduzele pe care atât le invidiasem.
Într-o dimineață, când am deschis ochii, eram pe-un mal, alături de el…
— Ah, iubirea! Și cum ați ajuns, papuceilor, la CPERS? zâmbi ghiduș Bosson Hâc.
Seara au venit doi îndrăgostiți să admire marea. Ei i s-a făcut frig, iar el a aprins focul. Cu noi…
[1] O dată m-a mâncat, din greșeală – eu eram un fir de iarbă, iar el era bou.
[2] Ucis, ucisă – ambele sunt valabile, așa e cu sufletele depănușate de corp.
[3] Nu spun care. Contractual, nu am voie să dezvălui nimic. Adică cum deja v-am spus prea mult? Ah – povestirea asta nu e luată în serios de nimeni. Face parte din misiunea mea de a-i face pe indivizii răi să se teamă de viața de dincolo.
[4] Șefii nu se înșală niciodată. Uneori pot să facă experimente, riscând controlat.
[5] Sufletele rămase fără ambalaj trebuie să demonstreze că și-au însușit materia, înainte să primească o fișă cu recomandări pentru următoarea viață. Cu fișa respectivă se merge la Comitetul de Alocare prin Metempsihoză a Corpurilor (CAMC).
