Povestire scrisă de Laura Pamfiloiu, aleasă de Corina Sabău la Creative Writing Sundays, pe 12 martie 2017, la tema „o povestire pornind de la această frază: „Oricum, eram atât de deosebiți, și în deosebirea asta dintre noi atât de primejdioși unul pentru celălalt, încât, dacă s-ar fi putut calcula dinainte cum aveam să ajungem să ne comportăm unul față de celălalt, eu, copilul ce se dezvolta lent, și tu, bărbatul în toată firea. S-ar fi putut presupune că m-ai fi strivit pur și simplu călcându-mă în picioare până când n-ar mai fi rămas nimic din mine”. (Kafka/Scrisori către tata)”.
Oricum, eram atât de deosebiţi, şi în deosebirea asta dintre noi, atât de primejdioşi unul faţă de celălalt, încât, dacă s-ar fi putut calcula dinainte cum aveam să ajungem unul faţă de celălalt, eu, copilul ce se dezvolta lent, şi tu, bărbatul în toată firea, s-ar fi putut presupune că m-ai fi strivit pur şi simplu călcându-mă în picioare până când n-ar mai fi rămas nimic din mine.
Copilul, despre care uneori uit că a existat, te căuta când a aflat de tine, era curios să vadă cum arată un tată, cum se mişcă, cum vorbeşte, dacă e rârâit sau miop, dacă are mâinile mari, cât poartă la pantofi, dacă ştie să facă griș cu lapte, dacă citeşte poveşti seara şi cum de locuieşte în altă casă.
Ştiam când eşti acasă; aveai bicicleta rezemată de perete, lângă uşa de la intrarea în garson – aşa îi spuneai – uşă pe care nu o încuiai niciodată. Nu băteam, intram direct într-un hol mic, întunecat, perdea de fum, în stânga pat nefăcut, în faţă birou lipit de perete, acoperit cu un pătrat de sticlă pătată cu grăsime, stropi de cafea, fărâmituri de pâine, scrum. Uşa balconului veşnic închisă, ca o barieră între mormanul de obiecte din cameră şi resturile de biciclete, ţevi, robineţi vechi, cutii, reviste ude, scaune fără un picior, saci cu haine din exterior. Tu, în pat, între dune şi perne, sau la bucătărie, între vase nespălate de zile. Mă bucuram că nu locuiesc cu tine; eram sigură că dacă am fi stat sub acelaşi acoperiş, m-ai fi rătăcit printre ziare şi rame de ochelari, m-aş fi învechit ca un radio fără baterii şi m-ai fi îngropat între mormanele de nimicuri folositoare de care nu te puteai despărţi.
Într-o seara m-ai înregistrat la casetofon, mai ştii? Aveai un casetofon gri, butonul de pauză era ştirb, gemuleţul de la casetă era crăpat, cu toate astea, funcţiona. Pe unul dintre butoane scria Record, ca magazinul de pâine de la colţ.
Ăsta ce face, te-am întrebat.
Ăsta înregistrează.
Adică dacă spun ceva, el o să ţină minte?
Exact.
Şi n-o să uite niciodată?
Putem încerca.
Hai!
„Ce bine că vine iarna, dar în loc să ningă, plouă!”
Ai spus şi tu ceva, dar nu-mi mai amintesc. Ştiu doar că vocea-ţi suna cald şi prietenos şi te-am urât atunci pentru prima dacă că nu poţi fi un tată cald şi prietenos care să mă înregistreze şi să mă ţină minte.
La început nu aveai nume, de fapt ştiam cum te cheamă, şi pe mine mă chema la fel, dar nu-ţi puteam spune cuvântul acela banal din două litere care se repetă.
Ta- ta.
Dacă nu-l înveţi din primele luni de viaţă, nu-l molfăi cu supă cremă, nu-ţi curge pe la colţurile gurii, nu-l amesteci cu biscuiţi şi măr ras, nu-ţi pătezi hainele cu el, nu-ţi pansezi juliturile şi vânătăile din genunchi şi coate cu el, ei bine, nu-l mai înveţi niciodată. Ziceai,
Spune bolovan!
Bo-lo-van.
Încă o dată. Acum tata.
Bolovan.
A fost o vreme când ţi-aş fi făcut loc, te-aş fi lăsat să colorezi cu creioanele mele şi să-mi repari cutiuţa muzicală, să te duci la şcoală şi să-l baţi pe ochelaristu’ care striga după mine, să mă duci la pescuit, să mă plimbi de mână, chiar te-aş fi lăsat. N-ai vrut.
Apoi a fost ruşinea. Habar n-aveai că alerg şi încă foarte bine. Ai venit la concurs, m-a pus mama să te invit, pe stadion, lângă podul peste Mureş, să mă vezi la concurs. Erau zeci de părinţi cu sacoşe cu sandviciuri, sticle de ceai, mere, tricouri de schimb, batiste şi batoane de ciocolată. Tu, cu două pachete de ţigări. Ţi-am făcut semn cu mâna de pe pistă, nu am spus nimănui cine eşti, oricum nu te cunoştea niciun prieten al meu, nici antrenorul nu te văzuse niciodată. Spre finalul concursului te-am auzit. Strigai şi fluierai.
„Hai gălbeaţă! Hai gălbeaţă!”
M-am uitat îngrozită în jur. Nu la mine strigai, erai cu ochii pe un băiat lung şi slab îmbrăcat într-un tricou de culoarea gălbenuşului care concura la ultima probă din concurs. Printre foşnete de plase, adidaşi şi ambalaje de plastic, vocea ta suna grotesc şi umilitor.
De ce nu mi-ai spus atunci?
Îmi era mult prea ruşine, simţeam că fac parte dintr-o familie de la circ în care tu erai clovnul nebun de care începeam să mă tem. Mă salvau cărţile mele, mama, casa ordonată, fotografiile din care tu lipseai.
Apoi ai plecat. Cele câteva străzi care ne despărţeau s-au mărit şi s-au făcut câţiva zeci de kilometri. Şase ore cu trenul. O lună din an pe care trebuia să o petrec cu tine. La început mă aşteptai la gară. Până am învăţat drumul. Apoi mă aşteptai la poartă, până când nu mă mai aşteptai deloc. Te găseam fumând pe banca de sub vie, în curtea aburind de zăpuşeală. Îţi sclipeau ochii când mă vedeai, nu de dragoste, ştiu acum. Era provocarea de a vrăji un copil neştiutor şi naiv cu poveşti despre Napoleon, curent electric, magneţi, planete şi sateliţi, război. Îl adorai pe Churchill, dar tot cu Stalin ai fi jucat o şeptică. Abia aşteptai să mă întrebi dimineaţa pe stomacul gol: Enola gay? Îţi spune ceva? Eu, cu ochii lipiţi de somn, dădeam din cap, nu, da, ştiam că va urma povestea. Little boy şi Fatman, Eisenhower, Montgomery şi toţi americanii cu numele lor melodioase şi uniformele zdrăngănind a medalii în pielea cărora te visai. Îţi tremura vocea când îmi vorbeai despre ei; ştiai pe de rost date, zile, evenimente, porecle, bombe, submarine, eroi, trădători; vorbeai despre ei de parcă-ţi erau vecini, foşti colegi de facultate cu care ai trăit bucurii şi beţii, când de fapt erau nişte fantome pe care le invocai din vanitatea de a impresiona un copil despre care nu ştiai nimic. Ghinionul tău a fost că am crescut. Aveam montgomerii şi napoleonii mei, care-ţi erau necunoscuţi şi care nu te plăceau.
M-ai pus odată să-ţi spun sub formă de procent, cât la sută pe mama, cât pe tine. Din acel moment nu te-am mai putut privi în ochi. Totul mi se părea ostil – de la câinele tău, o corcitură mică şi neagră care mă lătra de fiecare dată când traversam curtea şi pe care o momeam cu bucăţi de salam sau slănină, la căldura sufocantă de sub vie, la camera plină de ţânţari în care trebuia să dorm, la muştele groteşti din jurul coteţului, la grădina plină de bolovani tari de pământ care omora viţele de căpşuni primăvara şi împietrea caisele într-o formă embrionară la sfărşitul verii, când plecam rugându-mă să uiţi de mine, să-şi piardă trenul gara din oraşul tău, august să se facă mic, tot mai mic şi să dispară de pe faţa pământului.
Eu, copilul ce se dezvoltase lent, îmi doream să pot strivi, călcând în picioare până n-ar mai fi rămas nimic din ele, amintirile despre tine. Oricum le-aş fi întors, tu îmi dădeai mereu cu minus.
