Povestire scrisă de Radu Monoranu, apreciată de Bogdan Munteanu la concursul trimestrial de povestiri – „Un tată surprinde (și pare surprins de) câteva instantanee din lumea fetiței lui. Textul are umor, naturalețe și dialoguri bune. Nu are nu știu ce miză, are, în schimb, farmec.”
Amiază. Foarte cald.
Confuz. Curg apele pe mine.
Aştept în maşină, în faţa şcolii. Ascult la radio evoluţia temperaturilor în ţară. Se pare că oraşul în care trăim reprezintă zona de incandescenţă, iar eu simt că epicentrul e chiar aici, în faţa şcolii.
Să sune odată soneria!
Lângă maşină, pe trotuar, trei mămici vociferează haotic. Ceva mai la o parte, doi bunici ascultă, gata să intervină. Ceva despre serbarea de terminare a clasei întâi. E peste o săptămână. Copiii pregătesc o scenetă, au roluri, şi, din câte reuşesc să înţeleg, uneia dintre mămici nu-i convine că odrasla ei va fi lup. Personaj negativ. Cum altfel.
— Dar nu e corect! Al dumneavoastră va fi prinţul fermecat! Om! Al meu, animal…
— S-a tras la sorţi…
— Mda…
Treptat, crescendo, se încing.
În sfârşit, bunicii intervin. Conciliant, cred eu.
Pe naiba! Nepoţelul unuia din ei va fi iepure.
— Auziţi, doamnă, iepure…
Celălalt nu se prea bagă, priveşte în altă parte. Pare uşor stânjenit.
— A dumneavoastră ce o să fie ?! îl somează ceilalţi, curioşi, parcă atunci l-ar fi descoperit.
Tuşeşte intimidat.
— … prinţesa…
Tăcere. Consternare.
— Inadmisibil!
— Eu vorbesc cu învăţătoarea.
— Şedinţă cu părinţii!
— Directoare!
— Prea târziu, observă discret mămica prinţului, rolurile s-au împărţit de două săptămâni. Copiii au învăţat deja textele.
— Da, da… şi costumele sunt aproape gata, intervine, precipitat, şi bunicul prinţesei. De aici, mergem aţă la croitoreasă. A treia probă. Nici nu vă închipuiţi de câte are nevoie o prinţesă. Dantele, strasuri, volane, poşetuţe, mărgeluţe, pantofiori, bijuterii, vai de mine, de două săptămâni alerg prin tot oraşul. Ce investiţie! se lamentează el, în timp ce ochii îi strălucesc de mândrie.
— Mă rog… cu iepurii e mai simplu, îl întrerupe celălalt, acru nevoie mare. Chiar eu i-am croit, cu foarfeca, două urechi mari dintr-un carton ordinar. Vorba aia, urechile lungi sunt specifice… Oricine înţelege imediat. Pe când o rochiţă, fie ea cât de împodobită…
— Ce vreţi să insinuaţi?!
— …nu haina îl face pe om…
E foarte limpede. S-au împărţit în două tabere.
Dar ce mă înspăimântă mai mult e că, de câteva minute, mama lupului mă priveşte insistent prin parbriz. Preocupat, îmi fac de lucru cu comenzile maşinii. Ştiu ce vrea de la mine, dar nu i-aş putea satisface curiozitatea. Pe cuvântul meu dacă ştiu ce personaj va interpreta Teodora!
Acum, dacă încep să mă gândesc la treaba asta, parcă-mi e şi groază. Oare să-mi fi spus maică-sa? Nu mai ţin minte.
Mai bine nu mă mai gândesc.
Mor de curiozitate.
În sfârşit!
Soneria!
Puhoiul începe să se reverse aproape instantaneu. Parcă ar fi aşteptat la poartă.
Vacarm. Aleargă. Se izbesc cu ghiozdanele de maşina mea. Evident, nu-şi dau seama.
Chiuind de satisfacţie, doi băieţi se agresează reciproc. Unul încearcă să-l izbească pe celălalt cu o plasă în moalele capului. Nu-l nimereşte. Plasa trece razant de oglinda mea retrovizoare.
Apare Teodora. Ies din maşină.
Am uitat să vă spun că Teodora e la secţia germană.
Da, da! E în clasa întâi la „Gimnaziul Friederich Schiller”.
Dana şi cu mine nu ştim germană decât din filme, dacă germana se poate învăţa din filme.
Asta ca să fie clar pentru toată lumea. Totuşi, Dana are ambiţia să înveţe zilnic, odată cu ea. Fac temele împreună. Şi se cunoaşte. Progresează mult şi repede, pentru că trebuie să-i poată explica şi fetiţei. Şi-a cumpărat dicţionare şi cărţi de gramatică.
Am încercat şi eu, dar n-am reuşit să ţin pasul decât vreo două săptămâni. Sunt submediocru. Aproape plantă.
În clasă sunt vreo douăzecişicinci. Cam zece din ei sunt aidoma Teodorei. Alţii ştiu germană de acasă, din familie, iar câţiva sunt născuţi chiar în Germania şi au ajuns pe la noi aduşi de părinţii mânaţi de interese personale: afaceri, organizaţii, reprezentanţe. Aceştia nu ştiu decât germană. Ei trebuie ca, slujindu-se de limba lor maternă, să înveţe, practic, o limbă străină. Adică româna.
Nu te poţi înţelege cu ei.
Hans este un astfel de exemplu. După vreo două luni de la începerea clasei întâi, o aşteptam pe Teodora în faţa şcolii să o duc acasă. Deodată, de nu ştiu unde, îl văd gonind în direcţia mea, urmărit la o oarecare distanţă de un coleg care chiuie şi râde de plăcere.
Ajuns în dreptul meu, Hans se opreşte o clipă să-şi tragă sufletul. Mă recunoaşte şi, gâfâind congestionat, îmi şuieră cu gura până la urechi:
— Luci bolnav cap!
Apoi, o ia iute la picior pentru că Luci se cam apropie. În timp ce fuge, strigă în gura mare: „Luci bolnav cap! Luci bolnav cap!”, de parcă s-ar fi declanşat în el un mecanism automat.
Se vede că-i face plăcere să pronunţe cuvintele astea.
— Atâta ştie să spună, râde de el Teodora, care între timp a ajuns lângă mine.
— Atâta ştie să spună în româneşte…, fac eu precizarea.
Sunt încă prea mici pentru ambiţii. Nu o afectează observaţia mea.
Hans e teuton sadea. Voinic şi blond, poartă nişte ochelari cu lentile groase, legaţi la ceafă cu elastic. Are un râs sadic, care parcă te înfioară şi o atitudine veşnic uşor belicoasă.
— Vorbeşti cu el? o întreb pe Teodora, în timp ce-i privim cum se hârjonesc.
— Nu, că nu înţelege.
— Păi, spune-i în germană, propun eu, plin de speranţă.
Teodora se uită la mine şi zâmbeşte. Ştie unde bat. Însă nu are încă deprinderea conversaţiei. Probabil se şi ruşinează. Şi nici nu vrea să-şi piardă avantajul faţă de Hans. Ea ştie româneşte. El nu. Halal avantaj, la o secţie germană. Oricum, nu mă îngrijorez. La începutul anului, cu cea mai perfectă inconştienţă, am chestionat-o pe învăţătoare:
— Cam după câte săptămâni încep să converseze între ei?
— Cam din clasa a treia. Până atunci acumulăm cuvinte, expresii. Vocabular.
Măcar nu m-a lăsat ambiguu.
— Şi cum comunicaţi între voi? reiau discuţia.
— Se împinge în mine sau mă înţeapă cu creionul mecanic. Şi râde.
Mă rog.
Băieţii trec din nou prin faţa noastră. De data asta, Hans îl urmăreşte pe Luci. Fuge parcă în silă în urma lui, ca un prădător care mai mult se joacă cu vânatul, de-acum obosit. Ştie că, mai devreme sau mai târziu, tot îl va ajunge. Nu se grăbeşte. Doar menţine un oarecare ritm.
Când e în dreptul nostru, ne face cu ochiul şi rânjeşte:
— Luci bolnav cap.
Mă uit după ei.
— De ce tot repetă chestia asta? o întreb pe Teodora.
— Vrea să spună că-i nebun.
Copiii folosesc foarte uşor cuvinte dure, sinistre.
— De ce să fie nebun?
— De-aia. Nu ştiu.
— Dar ce face?
— Se împinge în mine.
Te disperă copiii ăştia.
— Cum? Şi ăsta? De ce să se împingă Luci în tine. Doar el ştie româneşte…
— Nu ştiu. Se împinge în mine şi pe urmă râde.
Halucinez.
— Deci, amândoi se împing în tine.
— Da.
— Şi tu ce faci ?
— Eu îi bat.
— Frau Silvia ştie ?
— Da.
— Şi ce zice ?
— Îi pedepseşte.
— Cum?
— Îi pune să scrie de douăzeci de ori că nu mai fac. Pe germană. Hans scrie aşa de urât! Parcă cu picioarele.
Teodora scrie foarte frumos, îi dă mâna să-l judece pe Hans.
— Şi cine se mai împinge în tine?
— Nimeni. Numai ei doi.
Mda. E clar ce se întâmplă.
Hans şi Luci apar din nou de după colţul şcolii. Se ţin de gât şi cântă. Acum sunt prieteni. Nu se pot înţelege, dar asta contează prea puţin. Când dau ochii cu Teodora, se opresc, se uită unul la altul, apoi, ca la comandă, încep să râdă şi să o arate cu degetul.
Teodora dă să sară la ei, să-i bată. Agită pumnii.
O apuc de toarta ghiozdanului şi o frânez de la spate.
— Dar ei de ce râd de mine?! se smuceşte prefăcându-se furioasă, dar în ochi îi văd luminiţele de plăcere.
Sunt gata să se încaiere din nou.
— Nu ştiu, lămuriţi chestiunea asta mâine. Acum plecăm acasă.
Ne îndreptăm spre maşină.
Teodora mă ţine de mână, dar se tot uită în spate, îi ameninţă şi se strâmbă la ei. Ne urmăresc, sunt la câţiva metri în spatele nostru.
Nu se mai poate stăpâni.
— Hans şi Luci bolnavi cap!!! urlă ea în gura mare, ca un fel de lovitură de graţie.
În sfârşit, ne suim în maşină şi pornim către casă. Oraşul e supraaglomerat la ora asta, suprasaturat de maşini. La fiecare semafor stăm de trei ori. Toţi vor să ajungă undeva şi asta cât mai repede. Instantaneu, dacă se poate.
— Teodora, tu ce vei fi la serbare?!
Se gândeşte un pic.
— Lebădă.
Meditez. Nu e rău. Necuvântătoare, dar elegantă.
— O să am un gât lung-lung!
Mă rog, nu prea văd cum…
Deodată, Teodora scoate un ţipăt de surpriză.
Mă întorc să văd ce se petrece.
Culmea!
Pe banda de alături, într-o maşină roşie, îl văd pe Hans. E cu mama lui. Aşteaptă şi ei la semafor.
Mă salut cu doamna.
Hans şi Teodora încep să se strâmbe unul la altul.
Hans îşi striveşte nasul de geam, scoate limba şi se uită cruciş.
Teodora îşi flutură mânuţele pe la tâmple, dându-i să înţeleagă anumite chestiuni.
Apoi, când în sfârşit ne urnim, se întoarce spre mine şi îmi comunică, decisă:
Mâine aşa-l bat!!!
