Povestire scrisă de Horea Sibișteanu, apreciată de Bogdan Munteanu la concursul trimestrial de povestiri – „Textul curge bine, autorul e relaxat și are chef de povestit, fără înflorituri și ambiții forțate. M-a prins, mai vreau!”
E timpul să mă ridic de pe wc. Picioarele îmi sunt amorțite și tremurul nervos s-a oprit. Coatele îmi cad grele pe genunchi însă degetele încă scroll-uiesc pe monitorul telefonului, căutând ceva interesant pe newsfeed-ul de pe facebook. Să știu că nu am stat degeaba pe budă cinșpe minute. Deodată, o știre despre un accident auto din Podu Roș îmi atrage atenția. De obicei nu dau click pe astfel de știri dar geaca înflorată a celui ce a provocat accidentul mă face curios. Alt cocalar cu Audi. Ridic privirea câțiva milimetri mai sus să văd cine a postat știrea. E Adi, colegul meu de cameră din anul întâi de facultate. „RIP Irina” scrie în descriere. Dau click și încep să citesc.
*
De fiecare dată ce trec noaptea cu mașina pe strada ce unește Cuza Voda cu Independenței, pe lângă liceu de Artă, am un deja-vu. E o amintire de undeva din anul întâi de facultate, dintr-o noapte în care am ieșit cu Adi la niște prieteni de-ai lui. Nu știu dacă amintirea e adevărată pentru că nu se pupă niște puncte pe hartă. Strada asta, cu blocul de cărămida în stil rusesc din Păcurari și zona în care îmi amintesc că era blocul, undeva în spate la Starea Civilă. Sigur e un vis. Din care îmi amintesc doar geamul de la demisol și primul joint fumat. Pe ea nu mi-o amintesc deloc. Îmi amintesc că era studentă la Litere, că îi plăcea literatura postmodernă și că avea un blog pe Yahoo 360.
*
„Conducătorul autoturismului Audi A4 se deplasa cu viteza de 120 km/h din direcția Bulevardul Socola, spre Podul Roș. A intrat în intersecție pe culoarea roșie a semaforului și nu a reușit să evite coliziunea cu pietonii. În urma accidentului, Irina Roheți, în vârstă de 32 de ani, a decedat. Click pentru imagini de la locul accidentului. Vă informăm că imaginile au in impact emoțional.” Știrea se termina acolo iar în continuarea ei erau altele similare. Am apăsat pe una care spunea „Vezi cine a fost Irina Roheți, profesoara omorâtă pe trecerea de pietoni.” Articolul începea cu un update despre numărul mare de elevi care au venit să pună câte o lumânare la locul accidentului. Fusese o profesoară iubită, înființase un club de lectură la liceul unde preda, apoi un club de dezbateri; coordona un ONG care oferea cărți la bibliotecile școlare din zonele rurale. Absolvise Cuza și de atunci preda la acel liceu din oraș. La finalul articolului era o poza cu ea. Fața îmi părea atât de cunoscută. De unde oare o știam?
*
Viața de facultate nu era așa cum mi-o imaginasem din poveștile mătușii mele. Ea, și acum, după zeci de ani de la absolvire, se vedea cu foștii colegi, odată la 5 ani și organizau petreceri pe cinste, la care povesteau toate nebuniile făcute în facultate. La mine nu era așa. Erau grupuri, grupulețe. Grupul celor din Iași, grupul celor din Pașcani, grupul celor din Vaslui, grupul ungurilor. Din Bacău nu mai era nimeni, iar alții ca mine, rătăciți, se încadrau în grupuri de cămin. Dar în 7 nu stătea decât o colegă din Dorohoi. Mergeam cu ea la facultate, plecam cu ea la cămin, stăteam cu ea în bancă, dar atât. Îmi spunea mereu că are prieten acasă, de parcă as fi încercat să o pețesc. Eu doar voiam pe cineva cu care să socializez. Pe palier în cămin mai era un coleg de liceu, o tipă din Piatra, dar de care îmi era frică, doi nebuni, Chiț și Miau, un altul care vorbea mereu despre porumbei și un cuplu ce se giugiulea non-stop. Din când în când mai apărea o fată ce râdea strident și se dădea că le știe ea pe toate. Nimeni nu o suporta.
Pe Adi, colegul meu de cameră, îl știam din liceu. Fusese iubitul Evelinei, o bună prietenă. Între timp se despărțiseră și exista tensiune între noi doi. Simțeam că mă învinuiește cumva de eșecul relației lui cu amica mea; mă enerva și că îmi muta documentele prin calculator. El nu avea și îl folosea pe al meu.
Eram destul de singur și de aceea mă duceam acasă în fiecare weekend. Motivam asta cu nevoia de mâncare proaspătă și cu faptul că îmi plăcea să merg cu Săgeata Albastră. Acasă, la iubit, se ducea și colega de grupă din Dorohoi, iar ceilalți de pe palier ieșeau cu colegii lor de grupă. Deci dacă rămâneam, nu aveam mai pe nimeni.
Mă întorceam la facultate și stăteam cu nemiluita pe messenger, plângându-mi de milă prietenilor că sunt singur, că nu am pe nimeni, că regret că nu m-am dus cu ei la facultate la București. Ce mi-a trebuit mie Iași… acolo unde am mers prima dată cu tramvaiul! Eram atât de încântat! Mi se părea rușinos că până la 19 ani nu mersesem niciodată cu acel mijloc de transport magic. Nu știu de ce, dar tramvaiul vechi și roșu cu scaune din lemn mă ducea cu gândul la Harry Potter. Iașiul era superb noaptea, iar tramvaiul mă plimba pe niște străzi de mahala cu clădiri vechi și dărăpănate, înguste, unde abia încăpea. Mă uitam pe geam și admiram urâtul străzilor vechi și ponosite, pe ploaia măruntă a toamnei.
După o plimbare cu tramvaiul 13 am intrat cu Adi pe ușa garsonierei de la demisol. M-a luat cu el la o petrecere. Era cald înăuntru, multă lume, mult fum, mirosea a mucegai, scrum de țigară și încă ceva ce nu reușeam să deslușesc. Se bea alcool, se fuma o țigară care trecea de la unul la altul, se cânta la chitară și se râdea. Adi m-a prezentat ca fiind colegul lui de cameră, un amic din Bacău, și răspunsul la unison a fost „Orice prieten de-al lui Adi e prieten cu noi”.
M-am așezat stingher pe un colț de canapea și mă uitam la lumea din jur. Decorul era dominat de gri, iar în jur era multă gălăgie. Grupulețe de câte doi sau trei, invitații la petrecere povesteau, râdeau, comentau. Nu știam pe nimeni acolo și încercam fără succes să intru într-o discuție . Am scos telefonul din buzunar și am început să joc Snake. Poate reușeam să îmi dobor recordul. Era o altă seară pe care o petreceam singur, doar că de data asta nu mă delimita un perete de restul oamenilor. Am simțit deodată o privire asupra mea și am ridicat ochii din telefon. Țigara care se poștea ajunsese la mine. Am luat-o în mână și am tras un fum. Avea un gust ciudat, dulceag. M-am înecat și am început să tușesc. Am dat-o mai departe în hohotele de râs ale celor din jur. L-am căutat pe Adi cu privirea si nu l-am zărit nicăieri în cameră. Însă am observat o bibliotecă mică. M-am ridicat și m-am îndreptat spre ea. Priveam cotoarele cărților cu capul înclinat când țigara a ajuns din nou la mine. De data asta am tras din ea mai firav. Am scrumat într-o cana de cafea, în care era zaț și vreo patru mucuri de țigară; am dat-o mai departe. Ruși clasici și scriitori contemporani. Mult Cărtărescu. Credeam că numai eu am Enciclopedia Zmeilor, varianta ilustrată. M-am trezit cu Adi lângă mine. Era foarte panicat. M-a întrebat dacă sunt în regulă. Am respirat adânc, ca și cum aș fi căutat să îmi dau seama dacă sunt și i-am zis că sunt foarte calm și liniștit, contrar atmosferei agitate de lângă mine. Îi vedeam clar pe fiecare din ei, cum se mișcă, cum gesticulează, parcă vedeam și sunetele cum le ies din gură. Niciodată nu avusesem atâta claritate în simțuri. „Bă! Ai fumat iarbă. Știi?” Sunetul frazei lui mi-a pătruns atât de clar în urechi, încât am simțit cum îmi taie timpanele. Ce făcusem? M-a cuprins panica, apoi paranoia. Drogurile rămân în păr atâta timp… O să afle mama și o să mă ducă la mănăstire la Pângărați să mă călugărească… Mă vedeam pe lângă tuia seculari, cu sutană neagră, măturând aleile. Doamne, ce am făcut? Act cool, Horea. Act cool!
După episodul acesta îmi mai aduc aminte două scene din seara aceea. Eu, în pat cu Irina, discutând despre teoria Fluturelui – Înger, în Orbitorul lui Cărtărescu și despre nerăbdarea celui de-al treilea volum (ce țeapă ne-am luat) și de drumul rece spre casă.
Lenjeria de pe pat era jilavă și mirosea a mucegai, țigară, alcool și urină. Dar nu îmi păsa. Eram dezbrăcat în patul ei, doar cu maiou pe mine și discutam despre Cărtărescu, fumând în doi un joint. Mă contrazicea cu ceva. Nu știu cu ce pentru că nu îmi aminteam despre ce vorbeam, sau de unde începuse discuția sau care era mărul discordiei. Eram concentrat să îmi amintesc cum am ajuns acolo, încă nu reușeam. Și mă enerva că pierdusem timp, fără să ascult ce zice, deci urma să par nesimțit. Am observat că e liniște și am întrebat cu voce tare ce s-a întâmplat. Irina s-a ridicat din pat, era dezbrăcată. Prin fumul din cameră am observat conturul corpului ei. Avea un fund oval, ferm, și o piele lucioasă. S-a aplecat și a ridicat de jos un halat de satin gri. S-a îmbrăcat cu el și a ieșit din cameră. Nu știu cât timp a trecut până când s-a întors. Probabil că am adormit pentru că nu știu când a intrat în cameră. Mi-a aruncat hainele pe pat și mi-a spus că Adi mă așteaptă să plecăm.
Drumul spre casă mi s-a părut foarte lung. Poate că era frigul ce îmi intrase în oase, poate ploaia măruntă, sau faptul că mergeam pe jos într-o liniște deplină. Era apăsător. Noaptea, orașul era galben. Mă așteptasem la nuanțe de gri. Să fi fost luna plină, sau piatra fațadelor vechi… Adi nu m-a întrebat nimic. Oricum nu știam ce să îi spun pentru că nu îmi aminteam nimic. Îmi era foame și, când am ajuns în cămin, am devorat șnițelele din caserola cu capac verde adusă de acasă.
*
„E blogul lui una, noua iubită a lui Adi. Să vezi cum vorbește acolo despre el. Să intri și să citești și să mă suni. Dar repede, până nu vine el de la facultate”, mi-a scris pe messenger după câteva zile Evelina. Curios, am intrat pe linkul trimis. Era un fel de jurnal de pe yahoo 360. Blog i-o fi zicând. Am citit acolo și mi-am dat seama că articolul era scris de Irina. Vorbea despre un tip pe care îl cunoscuse de curând, student la Poli, boem, manierat și educat, nu părea să fie inginer. Își petrecuse toată noaptea vorbind cu el și nu își dădea seama când trecuse timpul.
La final se întreba dacă e îndrăgostită.
M-am gândit prima dată de ce ai scrie asta pe internet, unde poate să vadă oricine?
Am sunat-o pe Evelina, plângea. „Tu nu ai ieșit atunci cu Adi, nu?” Am mințit spunând că mi-a fost rău și că nu am ieșit, cu toate că mă invitase; și că nu știu când s-a întors pentru că am adormit devreme. „Ce nesimțit, cum poate să treacă atât de repede peste tot, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic între noi…”, mi-a bolborosit Evelina.
În fiecare după-masă când rămâneam singur, citeam blogul să văd ce mai scrie Irina. Apoi ștergeam istoricul, ca nu cumva să vadă Adi ceva. Nu l-am întrebat niciodată dacă știe de blog sau dacă a avut vreo discuție cu Evelina. Asta pentru că, la scurt timp după, s-au împăcat.
*
Dacă m-ar fi întrebat cineva vreodată de ce îi citeam blogul Irinei, nu aș fi avut răspuns. Nu am mai văzut-o niciodată. De vreo două ori mi-a spus Adi că a întrebat de mine. După vacanța de iarnă din anul I, am început să mă înțeleg cu colegii de la facultate, ieșeam după ore, iar apoi petreceam nopțile cu cei din cămin. Relația mea cu Adi se răcise și abia ne mai vorbeam. Anii au trecut, drumurile noastre s-au despărțit. Yahoo 360 s-a închis. Am aflat când am primit un mail cum că blogul meu de acolo urma să fie transferat într-un document word, atașat la un email. Aveam și eu un blog acolo? Uitasem complet. Am citit documentul și am descoperit ceea ce scrisesem în singurul articol de acolo. Despre un om-molie care nu își găsea locul într-o lume plină de aripi colorate. Oare când scrisesem asta? Oare scrisesem eu?
Am uitat de ce m-am certat cu Adi, am uitat de ce nu ne mai vorbeam. Am uitat complet primul semestru de facultate. Până azi, când i-am văzut poza în ziar. Irina Roheți era persoana cu care fumasem primul joint, fata cu halat gri cu care discutasem despre Cărtărescu, dezbrăcați în patul ei din garsoniera gri de la demisolul unui bloc de cărămidă. O profesoară iubită de elevi care a murit prea devreme din cauza unui cocalar cu Audi.
