Povestire scrisă de Ilinca Urmuzache, aleasă de Filip Florian la Creative Writing Sundays, pe 26 februarie 2017.
Când merg pe stradă mă aștept să îl văd. Nu l-am mai văzut de câțiva ani, de când s-a supărat pe mine. Știu că am făcut ceva rău, dar am memorie selectivă. Am încercat să îl sun, să mă fac observată. N-a mers. Totuși, el citește tot ce scriu. Nu scriu despre el, nu mă refer la el, nu am idee cum e viața lui acum. Nici măcar nu îl iubesc, dar mereu mă aștept să îl văd. Și niciodată nu îl văd.
Într-un oraș mic precum B., într-o oră ajungi în cele mai depărtate două puncte. Fac asta de două ori pe zi din plictiseală. În plus, e un sport ieftin, care mă ajută să mă las de fumat. Nu întâmplător, Andra îmi înțelege ocupațiile. Ca și mine, e legată de orașul în care nu mai locuiește. Cred că suntem prea sentimentale dacă doi băieți ne ocupă toate nivelurile conștientului, inconștientului și subconștientului. Cine ar fi crezut acum 10-15 ani că astea vor fi problemele noastre azi? Cetățenii orașului B. au problemele reale. Primarul e același de prea multe mandate, numărul vagabonzilor este în creștere, cel mai promițător artist plastic părăsește orașul pentru că a terminat liceul, piața mare se renovează, fabrica de bere nu mai dă randament ca pe vremuri, becurile colorate de la fântâna din centru sunt prea kitsch, biblioteca mare a devenit prea mică, țăranii nu au autorizație de vândut legume pe trotuar. Da, astea sunt cu adevărat probleme. E prea cald să mai gândesc. Intru cu Andra în cafeneaua unde artiștii sunt bineveniți și aștept. Berea orașului e ieftină, ca și fetele care fumează țigări scumpe la masa de lângă noi. O să faceți cancer! țip la ele în mintea mea. Îmi aprind o țigară. Masa se mișcă, Coldplay cântă, se face târziu. Oare cum e locul ăsta gol? Mă gândesc la un film înfricoșător cu miros de tutun și muzică tăcută. Un psihiatru care stă la ușă cu un pix în mână crezând că are puterea. Nebuni care stau la coadă la vise. La etaj un cuplu silențios face sex. Nu ești niciodată cu adevărat singur.
Cred că și tu te-ai gândit la mine azi. Altfel nu ar fi bătut vântul pe un cer atât de senin. Spune-mi ce faci toată ziua. Faci ceva interesant? Viața ta cred că e la fel de anostă ca și a mea, sunt aproape sigură. O viață mult mai agitată are bătrânul cu casă de carton de lângă intrarea din parc. Are de cerșit, de fumat, de băut, de înjurat, poate-poate de mâncat. O viață mult mai agitată are copilul care abia a făcut 4 luni al mătușii tale. Are de dormit, de mâncat, de plâns, de dormit iar, și de zâmbit când te vede zâmbindu-i. Tu și cu mine, luați fie separat, fie împreună, ne pierdem viața. Lucrezi la un call-center plătit prost, în timpul liber împarți fluturași pe care nu îi citești niciodată sau te joci Little Big Planet 2. Înveți o limbă pe care nu o să o vorbești niciodată cu nimeni, citești autori pe care nu îi înțelegi, ții de mână fete pe care o să le uiți. Zilele ți le petreci în anticariate ascunse și răsfoiești cărți pe care le-aș răsfoi și eu. Nu cunoști pe nimeni pentru că ești în orașe de care eu nu am auzit. Dar așa te detașezi temporar de call-center, de fluturași și de Little Big Planet 2. Mă cauți în eroine care nu știu să iubească, în personaje secundare care îți atrag atenția fiindcă nu știu să facă nimic, în coperți pe care nu le înțelegi și în peisaje de iarnă. Știi că îmi place iarna. Eu o să continui să fac poze strâmbe străinului de la non-stop și o să aștept să mă găsești. Îți șterg numărul acum. Mă uit după tine din nou, renunț. Nu mai ești problema mea.
Pe acorduri de chitară și aromă de bere ieșim într-un alt anotimp și e întuneric. Andra se uită spre cer. Nici un nor, doar vântul ăsta ciudat. În fața barului e un semn, pe care nu l-am mai văzut, către un magazin de antichități. Dăm cu banul ca să alegem direcția de mers. Nu vrem să mergem acasă, nu luna asta. Eu cred în destin. Mai cred și în reîncarnare, dar vă povestesc altă dată. Eu cred în destin și cred în cele trei Moirae care îți pot tăia firul vieții și poți muri din capriciul lor. Eu cred că trebuia să te văd în seara asta și că tu trebuia să fii un idiot. Cred că ții supărare și viața ta e mai tristă decât a mea dacă zâmbetul pe care mereu mi-l cred irezistibil a fost o nimica toată pentru tine. Tot frumos ești și probabil tot nefericit. Aveai o fată mică lângă tine, îmbrăcată ieftin, ca și țigara pe care o fuma. O să facă și ea cancer și o să moară repede. Însă tu nu o să mai fii cu ea atunci și nu o să ai idee că ea a murit. Deși ție nu îți place să fumezi, o să mori și tu într-o zi.
