Povestire scrisă de Simona Goșu, aleasă de Ovidiu Verdeș la Creative Writing Sundays, pe 12 februarie 2017, la tema „o fotografie de familie.”
Merg cu mama de mână. Ne întoarcem de la piaţă. Am luat doar mere, căpşuni şi o salată. O luăm prin parc şi acolo ne întâlnim cu nişte colegi de clasă. Mă lasă să vorbesc cu ei: pe unde am fost în vacanţă, pe unde o să mai plecăm.
— La mare! le spun eu bucuroasă. Mâine plecăm şi noi la mare!
Mama face câţiva paşi în faţă. Mă uit peste umăr – leagănă plasa, îşi ridică privirea spre cer, se trage într-o parte, sub un copac. Îmi fac vânt cu mâna, dar gâzele tot mă urmăresc. Mirela zice că sunt caraghioasă; le prindem în palme şi ne ştergem pe tricouri: eu pe al ei, ea pe al meu. Mi se lipesc de piele.
— Ţi-a intrat una în gură! îmi ţipăTudor în ureche şi imediat dispare jos, pe vine.
Mă trage de mână să mă aplec lângă el, dar mă grăbesc la mama: facem bagaje azi, de-abia aştept să mă arunc în apă!
— Hai, hai, să mergem mai repede acasă! îi spun şi iese de sub copac. O ia înainte.
— Aşteaptă-mă! îi strig.
Alerg; sandalele mi se afundă ca într-o plapumă pufoasă. Miroase a sobă încinsă, ca la ţară. Încetinesc şi îmi apăs câlcâiele cu putere. În spate las acum perechi de urme arcuite, ca nişte guri. Mă uit în jur după un băţ, dar nu e timp – nu mă aşteaptă. Mă întorc la paşii mei, înfig de două ori arătătorul sub liniile arcuite şi gata! Urmele au ochi!
Mă grăbesc, o iau de mână, ea îmi dă drumul iute – vrea să îşi mute plasa. Las toarta să intre, îmi potrivesc iar mâna în palma ei care acum e aspră. Se uită la mine şi râd cu gura închisă. Mi-acopăr buzele, dar tot se aude un chiţăit.
— Tu ai făcut aşa sau e vreo păsărică? mă întreabă şi se uită la copacii de pe alee.
— Ziceai că îmi cumperi un costum de baie, mami? Unul cu sutien, mi-ai promis!
— Păi, uite, după ce ieşim din parc, ajungem la un magazin – chiar lângă librărie, e unul nou, cu de toate.
Mă uit la faţa ei albă, cu nasul drept, la părul blond. De câte ori o desenez, nu îmi iese niciodată aşa frumoasă. O s-o rog odată să stea nemişcată. O să-i spun că ne-a cerut doamna să facem un desen, cu chipul mamei.
— Alina, uite, o vezi pe doamna aia tunsă scurt, cu geanta roşie? Uită-te la ea şi spune-mi sincer: eu sunt mai grasă?
— Nu, mami, ce-ai? Tu nu eşti grasă şi doamna aia are guşă! Şi e o babă! Eşti mult mai slabă. Ea râde, nu-i vine să creadă, dar e un pic încântată.
— Aici e magazinul, am ajuns! Hai să intrăm şi, dacă nu găsim, îţi cumpăr mâine de la mare.
E întuneric în magazinul gol. Din spate apare o vânzătoare, o doamnă foarte aranjată. Mă întreabă câţi ani am.
— Fac opt chiar pe 8 august, fix peste o săptămână şi vreau costum cu sutien, nu din ăla întreg. Ea râde. Gura i se deschide larg, seamănă cu urmele din asfalt.
Îmi aşez palmele pe geamul tejghelei. Mă uit la degetele ei subţiri cum scotocesc grăbite, cu unghiile roşii, lungi. Scoate multe costume de baie din pungi care foşnesc. Ridică pe rând slipurile albe, pe cele roz cu volan alb, pe cele verzi cu sirene aurii, albastre cu peştişori, galbene cu flori bleu. Le apucă de sus, de margini, trage de ele, le lărgeşte cu arătătoarele – şi le curbează mult, mă mir cum nu o dor. Inelele i se agaţă în slipuri, în bretele.
— Sunt bune, sunt bune, doamnă! îi spune mamei. Dar să le probeze fetiţa! Slipul să-l pună peste chiloţel! şi face un semn cu mâinile, le ridică ca să-mi arate cum se îmbracă. Scutură din cap. Un fir roşcat îi cade pe slipul alb, îl trage iute cu unghia şi netezeşte materialul; îşi lasă capul pe spate şi priveşte atent.
— Intraţi! Acolo e cabina, ne spune şi ne-arată în stânga o perdea din catifea roşcată ca părul ei. Ne întinde costumele de baie peste tejghea, cu braţele ei lungi şi goale.
— Ce frumoasă e doamna! îi zic mamei când suntem dincolo de perdea. Ea lasă costumele pe scaunul din colţ şi mă roagă să nu mă moşmondesc.
— Să-mi dau jos şi tricoul sau numai pantalonii?
— Amândouă, îmi răspunde. Rămâi doar în chiloţi! şi iese din cabina mică.
Dezbrac tricoul; de descălţat, nu mă descalţ, noroc că am pantalonii scurţi! Sunt în chiloţi şi în sandale, la oglindă. Îmi vine să dansez, ah, dacă mi-ar veni costumul alb! Aş arăta ca Ariana când poartă chiloţii ăia albi şi cântă Bang, Bang! Dau din fund, îmi acopăr buricul. Arianei nu i se vede buricul aşa urât! Râd tare, îmi pun mâna la gură.
— Ce faci, Alina, gata? Şi, hârşti, perdeaua se dă la o parte – apare capul mamei.
— Vreau să-l probez întâi pe ăla alb. Îmi place mult!
— Lasă, ia-l pe-ăsta de deasupra! Şicare îţi vine bine, pe-ăla îl luăm!
Primul e cel roz, probez doar slipul.
— Îţi intră în fund, nu vezi? îmi zice.
— Ba da, aşa e!
Cel verde cu sirene aurii e larg în talie, are o problemă la betelie, observă ea.
Cel albastru cu peştişori îmi vine, doar că seamănă cu primul meu costum întreg, de când aveam trei ani. Mi-e bun, dar nu îl vreau. Mi se potriveşte şi cel galben cu flori bleu, dar am voie să aleg doar unul. Costumul alb e ultimul. Îmi place atât de mult că-mi pun şi sutienul. Mama mă ajută să mi-l trag peste cap.
— Pot să-l iau pe ăsta? o întreb şi mă întorc pe toate părţile în oglindă.
— Stai să întreb cât costă, îmi zice.
Se întoarce repede cu faţa serioasă şi, fără să-mi dau seama, am îmbrăcat deja tricoul.
— Aoleu, mi-am pus tricoul peste sutien! Mami, cum se dă jos ăsta… sutienul?
Nu răspunde, îşi duce lent arătătorul la buze şi-mi spune foarte încet, în timp ce se apleacă spre mine:
— Şşşşş! Îmi face cu ochiul şi întoarce capul spre tejghea:
— Alina, îmbracă-te, lasă, găsim la mare unul care să se potrivească. Eu clatin din cap şi arăt cu degetul spre piept şi înspre slip.
— Nu te mai necăji, nu-ţi sunt bune! repetă ea cu vocea apăsată, cu capul într-o parte, parcă vorbeşte să o audă doar doamna roşcată.
— Deci, îmi dau jos tricoul, că nu înţeleg?
Ea îşi strânge buzele, le rotunjeşte şi le întinde mult în faţă. Gura i s-a umplut de cute aşa de ţuguiată, sprâncenele îi sunt despărţite de două linii lungi şi adâncite. Dă din cap tare, seamănă cu o vulpe supărată.
O ascult şi mă îmbrac. Sunt tare fericită, mă ridic pe vârfuri şi îi şoptesc:
— Înseamnă că nu e scump, mami?
— Taci, te rog! îmi zice şi intră iar în cabină. Strânge şi aranjează costumele de baie.
Nici nu simt că am slipul peste chiloţi, la fel şi sutienul– parcă l-am avut toată ziua pe mine. Mama îi mulţumeşte doamnei şi e sigură că o să îmi găsească un costum bun, din două piese, la mare, la Mamaia.
Am luat-o înainte, sunt lipicioasă rău. Îmi şterg fruntea, mi-apuc coada, o împart în două cu amândouă mâinile, trag cu putere şi strâng elasticul. Bat din palme: bengbeng intu zăruuuum, ainău iuuantit. Mă fâţâi într-o parte şi în alta şi îmi închipui că sunt doar în costumul meu alb de baie, că sunt pe scenă, cu Ariana Grande, îmbrăcate la fel – deşi al ei avea mâneci lungi?! Oricum, semănăm: amândouă brunete, slabe, cu părul lung şi prins în coadă. Mama mă urmăreşte, dar parcă nu mă vede şi o rog să zică măcar o dată: bengbeng. Ea îşi mută plasa dintr-o mâna în alta, îşi apleacă capul.
Din spate se-aud paşi grăbiţi; e doamna de la magazin. Are o fustă neagră, scurtă, trage întruna de ea peste picioarele lungi în timp ce aleargă după noi. În lumina de afară pare şi mai slabă.
— Doamnă, erau cinci costume şi mi-aţi dat doar patru, cel alb lipseşte!
Mama se uită la femeie ca şi cum nu o cunoaşte.
— Poftim?! o întreabă. Nu ştiu ce spuneţi!
— Vă spun că îmi lipseşte costumul alb! repetă vânzătoarea. Am căutat şi în cabină!
Mă opresc cu mâinile în aer. Ajung la ele din câţiva paşi. Mă uit la faţa mamei, e nemişcată şi întinsă, nasul e şi mai drept, buzele subţiri şi foarte strânse, cu ochii miraţi.
— Nu vă înţeleg! Ce nu găsiţi?
— Vă rog frumos, nu îl găsesc, răspunde doamna! Obrajii îi sunt roşii ca unghiile, ca părul. Se apropie de mama, stau faţă în faţă acum; vrea să-i vadă ochii, dar ea se uită undeva, pe sus. Femeia aruncă o privire în spate, înspre magazin, apoi la mine. Mă lipesc de mama şi îi strâng mâna, dar nu-şi dezlipeşte ochii de sus, parcă se uită pe geam, ca în autobuz, când mergem multe staţii. Vânzătoarea se apleacă către mine, îşi împinge capul înainte, bărbia aproape mă atinge; mă priveşte ca doamna învăţătoare când sunt la tablă. Clipeşte des şi-mi pare speriată. Simt ceva rece în stomac, în gură parcă nu mai am salivă. Limba mi-e lipită de cerul gurii – şi-am vrut s-o rog să-mi cumpere o sticlă de apă! Mă chinui să înghit, pentru că mi se zbate ceva în josul gâtului, mă îneacă. Mă uit din nou la mama, dar gâtul i s-a lungit, e mult deasupra mea şi a femeii. Îi las mâna liberă. Mi-apuc tricoul şi îl ridic; sunt sigură că mi se vede buricul, degetele mi-ating marginea sutienului. O privesc pe doamna frumoasă şi zic:
— Iartă-mă, mama! Mi-a plăcut mult şi l-am păstrat pe mine!
