Povestire scrisă de Alexandra Niculescu, aleasă de Bogdan-Alexandru Stănescu la atelierul de scriere creativă din toamna lui 2016.
Autobuzul gol, de şase după-amiaza, a oprit în faţa porţii lui Aldo, şoferul i-a aruncat o privire peste gardul dărâmat pe jumătate, a claxonat o dată şi a pornit mai departe. O fată cu un batic roşu, legat în vârful capului, şi un CD-player plin de abţibilduri a traversat strada prin dâra de fum aruncată de maşină şi a intrat în curte. Nici găinile pestriţe, nici oile cu lâna scămoşată gri-gălbuie, nici zecile de pisici albe şi nici purcelul cu vestă tricotată n-au ridicat capul spre ea. Dacă i-ar fi întrebat, ar fi aflat că erau în timpul orei de masă, care începea de dimineaţa, de când se trezeau, şi ţinea până seara, când se stingea singurul bec din curte.
Lângă peretele din faţa casei se balansa un scaun, când înainte, când înapoi, iar părul lui Aldo se hârşâia de tencuiala albăstruie. Ţinea un caiet decolorat pe genunchi, nota ceva şi pe urmă tăia cu dungi subţiri ce scrisese.
— Tu eşti Aldo, aşa e? i-a strigat fata când a ajuns în dreptul lui.
El a dat din cap că da şi abia după câteva clipe a privit-o.
— Unde-i animalul? a întrebat-o.
Ea a zâmbit, a ridicat CD-player-ul şi el s-a oprit din clătinat scaunul.
— Aici vin oamenii şi lasă doar animalele pe care nu pot să le ia cu ei dincolo, în Corsica… poate dacă ai vreun şoarece în aparat.
— Fata s-a lipit cu spatele de zid.
— Eu vreau să-l las pe el, nu mai pot să-l ţin cu mine.
S-a uitat la ea peste umăr.
— Măcar merge?
În depărtare s-a auzit o rafală de mitralieră, dar ei nu s-au mişcat.
— Nu contează, i-a răspuns, n-ai voie să-l foloseşti.
S-a lăsat pe vine şi a aşezat CD-player-ul pe jos, lângă ea.
— Mai am vechituri prin casă, du-l acolo, i-a făcut el semn cu mâna că poate să intre.
Fata s-a ridicat cu gesturi lente, a luat aparatul şi a dispărut înăuntru, în timp ce el bombănea:
— Credeam că femeile au plecat primele.
A dat pagina şi a notat: „o fată zevzeacă cu un CD-player. solitudine vâscoasă. departe în depărtare. mâine pe-nserat se va fi luminat”, a simţit un suflu cald în ureche şi a tresărit când a văzut că ea avea obrazul aproape lipit de al lui. A ţâşnit de pe scaun.
— Dacă ai lăsat obiectul… asta e tot… poate vrei vreo chitanţă?
— Scrii poezii? l-a întrebat şi i-a zâmbit.
El şi-a ascuns caietul la spate.
— Nu, urăsc poezia… o prostie… la ce bun? Oamenii tot au abandonat oraşul… armata lui Savari tot mă verifică în fiecare zi… macii tot i-au călcat în picioare. Urăsc poezia.
Fata i-a întins mâna cu unghiile vopsite în negru.
— Eu sunt Grazia… cred c-o să stau aici în noaptea asta, i-a spus şi a intrat înapoi în casă.
O pisică şi-a lins o labă, s-a furişat prin spatele lui Aldo şi a început să se frece de pantalonii lui, el şi-a scuturat energic piciorul, s-a repezit înăuntru şi s-a răstit la ea:
— Aici vii, laşi animalul sau ce ai, am înţeles că vrei să renunţi la chestia asta, şi gata, pleci. Îţi vezi de drum… e doar un popas de câteva minute… nimeni nu rămâne, nu e loc şi n-am nevoie de companie.
Grazia a deschis larg ferestrele, a suflat în praful de pe pervaz şi s-a uitat în jur la oglinzile de pe pereţi: două ovale, una cu un contur de lemn auriu şi una cu clopoţei legaţi de cuiul în care atârna. Toate aveau câte o poză îndesată în ramă sau lipită jos, în dreapta.
— Toţi din aceeaşi familie… şi au distrus oraşul doar pentru că s-au certat ei… nu-i caraghios? l-a întrebat. „Macii mei trebuie să rămână în Sardinia” a zis Savari tatăl şi…
— Da, ştiu… şi „locul macilor e în Corsica” a zis fii-su şi i-a împuşcat pe toţi angajaţii lui taică-su şi el nici n-a clipit… încearcă tu să nu clipeşti când bubuie ceva lângă tine.
Aldo s-a apropiat de CD-player şi l-a examinat.
— Nu-i rău, e din 2010, sigur merge… ia să vedem, a spus şi a vrut să-l pornească, dar Grazia i-a prins mâna.
— Am zis să nu-l foloseşti. Eşti greu de cap?
Pe urmă şi-a aranjat câteva şuviţe care ieşeau din batic şi a privit părul lui cu atenţie.
— Ar trebui să te tunzi… ai vreo foarfecă? Mă pricep să tund… îl tundeam pe frati-miu în curte… îl aşezam pe o băncuţă, printre maci, şi el închidea ochii de plăcere, râdea, dădea cu mânuţa şi striga „mă gâdilă, Grazia” şi-şi scutura capul… oricum, azi nu se trece dincolo, aşa c-o să stau aici.
Două pisici se strecuraseră în casă, se învârteau în jurul picioarelor mesei şi le aruncau câte o privire din când în când. Fata a scotocit prin geantă şi a scos o bucată de hârtie albă cu scris mic. Într-un colţ avea lipită o sămânţă uscată de roşie, înconjurată de urmele unor stropi de sos.
— Ce-i aia? a întrebat Aldo.
— O reţetă… dacă tot mă laşi să stau… îţi fac o prăjitură.
Una din pisici a făcut un salt şi s-a încolăcit pe un scaun. Cealaltă s-a ridicat în două labe şi s-a întins pe rochia ei lungă şi neagră. Geamul s-a mişcat de la vânt şi el a făcut câţiva paşi spre ea.
— De ce nu cureţi hârtia aia? Uite cum arată… e scârbos.
Ea s-a întors cu spatele.
— Bruno mânca o roşie deasupra foii… şi ascultam „Mia liberta”, sunt degetele lui acolo, pe CD… şi pe urmă… ai portocale?
Aldo rămăsese cu gura întredeschisă, s-a întors şi s-a uitat nedumerit prin cameră.
— Nu.
Ea l-a privit încruntată, soarele îi bătea pe batic şi pisica i-a sărit în braţe.
— Ai nuci?
— Nu.
— Ai făină?
— Nu.
—Ai dulceaţă de vişine?
— Nu.
În depărtare s-a auzit un bubuit şi pe cerul de vară au apărut iar dâre de fum. Au tăcut amândoi o clipă, apoi ea a întrebat:
— Atunci ce ai?
El a tras aer în piept şi a arătat spre curte:
— Pisici albe, purcel, găini, din care doar aia din colţ face ouă, oi care fug de apă, nişte mini antene parabolice cu rugină pe margini, lângă gard, acolo, şi a întins degetul, televizorul ăsta din casă, de treizeci de kile, pe care l-au adus două femei în spinare… şi acum un CD-player… a, mai e şi omul de zăpadă din plastic, lângă coteţ, poate ţi-a scăpat când ai intrat.
În timp ce se învârtea prin cameră, fata s-a împiedicat de cealaltă pisică, s-a speriat, a aruncat-o pe cea din braţe şi s-a răstit la el:
— Nu e un CD-player… e un „papurtoa”.
El a râs şi a vrut să atingă unul dintre abţibilduri.
— Ba eu spun că e chiar un CD-player, toate sunt la fel, pot să spun şi de unde l-ai cumpărat, pentru că numai la magazinul lui…
Grazia i-a dat iar peste mână.
— N-ai voie să-l atingi… cu atât mai puţin să-l deschizi sau să-i dai drumul.
Cu un zâmbet batjocoritor Aldo a întrebat-o:
— Atunci de ce nu-l iei cu tine, dacă-i aşa… şi ce-i prostia asta cu „papurtoa”?
Ea şi-a trecut uşor degetele peste aparat.
— O să-ţi fac o prăjitură cu portocale fără portocale şi fără nuci, fără făină, fară dulceaţă, i-a zis şi a râs. Numai cu el ascultam muzică, nici pe frati-miu nu l-am lăsat să-l atingă… se furişa seara în camera mea şi prindea momentul când nu eram atentă… îl lua la piept şi încerca să fugă jos, la bucătărie, cu el.
— Şi? a întrebat-o şi a luat una din pisici în poală.
Pisica a început să-i lingă palmele.
— Îl prindeam şi-i ziceam în franceză: „pas pour toi” şi el mă îngâna şi pronunţa repede „papurtoa” cu ochii mari spre mine.
Soarele sclipea şi a început să plouă. Şi-au sprijinit amândoi coatele de pervaz şi arătau râzând spre un animal sau altul, oile nu s-au mişcat din loc, găinile s-au băgat unele într-altele, purcelul s-a trântit în noroi şi vesta i s-a murdărit mai rău, iar pisicile s-au lipit de zidul casei. Într-un colţ al curţii a apărut un boboc de mac, ea l-a descoperit prima şi n-a zis nimic. El şi-a deschis cu grijă caietul şi a acoperit pagina cu mâna, să nu vadă ea ce scrie. „mai târziu: vârtej somnatic de grăunţe, de nădejde. gâlceava emoţiilor ce dau din coate ascuţite şi zgârie cu unghii nepilite.” A bufnit în râs şi a continuat cu scris mai mic şi rapid, după ce a privit-o pentru o secundă: „melodia aia a ta, de atunci când”, apoi s-a uitat încruntat spre CD-player şi a adăugat „obiectele nu se mişcă singure, rămân unde sunt, până când cineva le schimbă locul”.
Ea a încercat să-i smulgă caietul, dar el l-a ţinut strâns.
— Poezii scrii, zi că nu-i aşa.
L-a închis şi şi-a proptit coatele pe el.
— Urăsc poezia, ăsta e un… jurnal de gânduri, când stai singur, îţi vin gânduri, ce altceva să-ţi vină.
Pisicile se suiseră pe televizorul vechi şi se frecau una de cealaltă. Abia atunci a văzut şi el macul.
— Or să vină mâine şi or să-l rupă.
Degetele ei băteau ritmul unei melodii pe tocul ferestrei şi atunci ploaia a stat. Purcelul se căznea de câtva timp să scape de vestă.
— O să-l ascundem, i-a făcut ea cu ochiul, aici în casă, printre vechiturile tale n-or să-l caute.
Au dat buzna amândoi pe uşa joasă şi au alergat prin noroi, împroşcând pisicile răspândite din nou prin toată curtea. S-au lăsat în genunchi lângă floare şi Grazia a privit în depărtare, peste gard. Aldo a dat pământul la o parte cu o lopăţică plină de găinaţ şi a scos bobocul. S-au grăbit spre casă, el ţinea strâns floarea, iar ea privea în urmă.
Când să intre, s-a auzit altă rafală de mitralieră la două străzi mai sus. Au cotrobăit prin dulapurile cu miros greoi, au dat peste un borcan gol de castraveţi şi el a adus pământ de afară, într-un castron ciobit. L-au pus între nişte prelungitoare şi o pereche de bocanci rupţi şi s-au aşezat să-l privească. După un timp, Grazia a spus:
— Mi se pare c-a mai crescut puţin, nu?
Aldo a revenit la caietul lui şi a notat: „şi mai târziu: toridă aşteptare a începutului. identitatea gândurilor. nu sunt sigur că înţeleg regulile jocului. năuc. soarele din castronul ciobit de supă te plesneşte dacă nu-i răspunzi.”
Ea a pornit televizorul şi amândoi au privit cum un bătrân în papuci, pantaloni scurţi şi basc gri lâncezea pe un scaun aşezat pe un trotuar care urca sau cobora, în funcţie de punctul din care era privit. În faţa unei uşi deschise dansa o perdea albă, cu model de frunze şi plină de găuri. În jurul ei zumzăia o albină grasă şi insistentă. Zidul casei era albastru şi, la trei metri spre dreapta uşii, se ridicau zăbrelele ce păzeau fereastra principală a casei. De zăbrele se ţineau strâns degetele noduroase ale unei bătrâne în capot bleumarin, legată la cap cu o basma la fel de bleumarin. Femeia privea în gol, iar bătrânul fluiera încet şi, din când în când, se ridica cu greutate, lăsând scaunul să se clatine, făcea un pas spre fereastră, o vedea, dădea zâmbitor din cap, şi se aşeza la loc.
Una din pisici a dat cu coada peste picioarele Graziei şi a spus, cu un oftat:
— Biata femeie.
Cealaltă pisică a privit-o ironic şi a spus, cu un suspin:
— Bietul bărbat.
Atunci Grazia l-a întrebat dacă pisicile vorbeau dintotdeauna şi el a fluturat încet din mână şi a spus: „doar de când am rămas singur”. A schimbat canalul şi au dat peste doi tineri: băiatul avea ochii gri şi pumnii strânşi în faţa unor etichete de mărci, iar fata avea o pălărie de soare, albă, care îi umbrea jumătate din chip. O să m-ascunzi în pod? a întrebat-o băiatul şi ea l-a înghiontit, apoi i-a trântit în faţă un morman de haine şi genţi şi mănuşi şi curele. Asta a fost demult, n-o să se mai întâmple, hai, coase etichetele alea mai repede… vezi să nu mai încurci Armani cu Prada.
Grazia şi-a tras geanta lângă ea, fără să-şi ia privirea de pe ecran, i-a pipăit interiorul, într-o parte, s-a uitat doar o clipă spre etichetă şi a chicotit.
Asta crezi tu, a spus băiatul cu ochii gri şi a învârtit o mănuşă, pe urmă a aruncat-o la loc şi i-a spus: Mă duc să-i sun pe-ai mei. Care ai tăi? N-ai zis acum trei zile că taică-tu… Nu, n-am mai vorbit cu el de zece ani, nu înţelegi. Nu, nu înţeleg, trăieşte sau nu? Băiatul a dat un picior în etichete şi ele s-au împrăştiat şi s-au amestecat cu praful de pe jos. O să ne căsătorim şi n-o să mai facem porcăria asta. Ea a râs şi a cusut mai departe. Ai zis că te-ai căsătorit cu fata aia… cum o chema… a încercat ea să-şi amintească în timp ce-şi muta scaunul la umbră. I-au căzut câteva etichete şi a trebuit să se întoarcă, să le culeagă şi să le scuture bine, iar el stătea tot în uşă şi-i urmărea degetele: Am divorţat, i-a zis, şi ea nici nu s-a oprit din cusut. Te-ai căsătorit pentru două zile? A râs mai tare.
Câteva raze de soare s-au lipit de televizor şi, pentru câteva momente, fata şi băiatul au dispărut cu totul de pe ecran, rămăseseră doar lumina şi tăcerea.
— N-aş suporta să fac asta, a spus Grazia în timp ce-şi ridica puţin baticul de pe frunte.
— Te obişnuieşti, i-a răspuns Aldo şi a mângâiat spinarea albă şi arcuită a pisicii de la picioarele lui.
Când lumina soarelui a trecut pe podeaua de lângă televizor, băiatul cu ochii gri a reapărut şi s-a aşezat pe o bordură, s-a descălţat şi a început să caute o pietricică în pantof. Îl ţinea vertical şi-l bătea de pământ, pietricica se auzea, dar nu ieşea. Uite-o cum ţopăie în pantof, i-a strigat fetei. Ce-ai zis? Am zis că nevastă-mea aia de două zile nu suporta ţigările şi eu nu suportam ţipetele, da’ e draguţă… şi mai e şi treaba cu viza asta… L-a privit de jos şi i-a strigat: O să vorbeşti cu taică-tu sau nu? Băiatul era concentrat să prindă pietricica, îşi băgase mâna după ea în pantof şi scotocea. De ce să vorbesc cu el? S-a luminat la faţă, a scos pietricica şi i-a întins-o zâmbind.
Începuse să se întunece, au stins televizorul şi Grazia s-a aşezat la masă. A apăsat butonul Eject şi CD-ul a ieşit brusc, ea l-a apucat cu două degete, a privit amprenta care nu se vedea şi a început să-l rotească uşor. Aldo s-a ridicat şi a reuşit să i-l smulgă, ea a întins mâna după el şi el l-a ridicat şi mai sus. Grazia l-a îmbrâncit şi el a căzut pe un scaun. CD-ul a ajuns pe jos şi s-a spart în trei. Fata s-a năpustit spre caietul lui şi i-a rupt câteva pagini, a alergat cu ele până la geam, le-a rupt în bucăţele şi le-a aruncat afară, înainte ca el să se dezmeticească. Pisicile priveau cu ochii lor din ce în ce mai verzi.
S-a auzit autobuzul de ora nouă, Aldo s-a grăbit să apară la fereastră şi nu s-a mişcat până când nu a auzit claxonul şi nu l-a văzut pe şofer cum îşi întoarce faţa spre stradă. S-au repezit în acelaşi timp spre borcanul cu mac.
— E al meu, i-a strigat el şi a pus mâna pe borcan.
— Nu meriţi nimic, erai cu ei în ziua aia, când au venit acasă la noi şi l-au luat… i-a răspuns fata şi a încercat să i-l smulgă.
El a îmbrâncit-o şi borcanul i-a scăpat din mâini. Pisicile s-au ascuns în câte un colţ al camerei şi au privit cioburile împrăştiate şi pământul şi bobocul de mac.
