Povestire scrisă de Cătălin Furtună, aleasă de Adrian Schiop la Creative Writing Sundays, pe 4 decembrie 2016, la tema „o relație eșuată”.
Abia cînd a ieșit și bărbată-miu la pensie, la vreo patru ani după mine, abia atunci parcă a început să-și facă griji și să se gîndească într-un anume fel la viitor. Nu ne doriserăm niciodată copii, stabiliserăm clar de la bun început chestia asta; apoi, și să fi vrut și tot nu puteam să-i fac, aflasem încă din liceu că era imposibil. E o vîrstă la care te împaci ușor cu unele idei și drept urmare am rămas așa toată viața, împăcată cu ideea că n-o să fac copii.
Grijile de care ziceam s-au văzut încă din prima seară în care s-a întors acasă în calitate de pensionar. În locul lui bărbată-miu s-a întors un pensionar încruntat care s-a purtat toată seara ca un măgar. În fine, diferența dintre pensionarul de care spun și bărbată-miu nu-i atît de mare; poate că-n unele zile de dinainte nici nu i-ai fi deosebit decît dacă te uitai cu foarte multă atenție, dar trebuie să mă credeți că o diferență era. Eu am simțit-o.
Întîi s-a plîns de tocăniță, apoi a bombănit plăcinta cu mere și toată seara din femeie leneșă nu m-a scos. Poate că ar fi fost de rîs, dacă nu era de plîns. Eu una am încercat cît am putut să iau totul în glumă, dar nu mi-a ieșit. Auzi, dar tu chiar ești măgar, am izbucnit în cele din urmă și mi-am dezlegat ostentativ șorțul. El m-a măsurat din ochi și mi-a zis că e doar vina mea că o să moară singur și că n-am fost în stare nici să-i fac un copil. Cine o să aibă grijă de mine acum, astea au fost cuvintele lui. Apoi s-a ridicat și s-a dus în sufragerie să se trîntească în fotoliul lui preferat, cu ochii în apusul vinețiu care se prelingea pe fereastră, după perdea.
M-am luat după el și m-am oprit în prag, mută de supărare, cu mîinile în șolduri, privindu-l cum stă întors spre fereastră. Acum, în supărarea mea, am fost nevoită să recunosc că avea și el dreptate. Da, probabil că un copil, un doctor în floarea vîrstei, o avocată măritată cu doi copii sau chiar și un contabil chel și îngălat, fără prieteni, poate că ar mai fi dezamorsat situația. Dar de unde să scot acum un contabil amărît? Ce să fac, să înfiez unul? Absurd.
În sufragerie s-a lăsat repede întunericul; bărbată-miu sforăia neregulat, m-am băgat și eu în pat, forțîndu-mă să gîndesc numai gînduri bune: noaptea e un sfetnic bun, și mîine e o zi, totul o să fie bine, noaptea e un sfetnic bun – și tot așa.
Pe urmă n-a mai zis nimic de asta, dar o umbră tot a rămas așa între noi, ca amintirea unui copil mort din vina unuia dintre părinți, ceva ce nu pomenești decît ca să faci foarte rău sau dacă îți e foarte rău.
Mai departe m-am ferit de umbra asta cum m-am priceput mai bine și o vreme a părut că ne-am găsit liniștea.
Pînă cînd, într-o zi, l-am găsit rupînd pozele noastre. Stătea cocoșat la masa din sufragerie, cu ochelarii pe nas, și le scotea cu atenția unui bijutier din cutie, ca să le rupă tacticos în opt, în șaisprezece bucăți și să le depună într-o grămăjoară pestriță, în dreapta lui. L-am întrebat ce face și s-a întors, privindu-mă cînd pe deasupra ochelarilor, cînd prin ei. Da’ nu vezi, fac curat, s-a stropșit el și s-a ridicat în picioare. A aruncat pe jos bucățelele din poza pe care tocmai o sfîșiase și s-a așezat în fotoliu, cum făcea de obicei. După ieșirea asta a urmat o perioadă mai lungă de liniște, dar m-am gîndit că dacă nu l-aș fi surprins rupînd pozele aș fi considerat că și aia era tot o perioadă de liniște neîntreruptă, așa că liniștea oricum fragilă n-a mai fost niciodată la fel.
Doamne, ajută-ne, mi-am zis eu într-o seară cînd băgam rufele la spălat și simplul fapt că am reușit să formulez o asemenea rugăminte m-a mai îmbărbătat. Nu eram credincioasă și tocmai de aceea am avut atîta încredere în gîndul meu, ca și cum aș fi simțit că numai necredincioșii au cu adevărat o șansă. Că mașina de spălat a pornit, deși tamburul era pe ducă, am luat-o ca pe un semn.
În vremea asta a început să se cristalizeze diabetul în bărbată-miu. La început n-a avut niciunul dintre noi nici cea mai mică idee, dar asta e șmecheria, diabetul se cristalizează de multe ori pe nesimțite. În viața noastră parcă era o cantitate neschimbată de gheață; într-o parte se subția, gata să se rupă sub apăsarea reproșurilor, iar în alta se îngroșa – în sîngele lui bărbată-miu.
O bănuială că gheața s-a spart sub noi am avut în noaptea cu cutremurul. La vreo trei luni după ce l-am găsit rupînd poze a fost un cutremur mic, o smucitură anemică pe care nici n-aș fi simțit-o dacă din întîmplare n-aș fi rămas trează pînă la ora aia. Imediat după cutremur mi-a zis prima oară bărbată-miu de Larisa Ivănescu și atunci ceva am presimțit, ceva m-a făcut să mă gîndesc că o să fim luați pe nepregătite, tocmai acum, la bătrînețe.
A mai pomenit-o din cînd în cînd pe Larisa, însă erau doar frînturi repetate din ce-mi povestise în noaptea cu cutremurul. Nimic nou, nici n-ar fi avut ce să-mi mai spună altceva. Cîteva săptămîni la rînd s-a simțit rău, pînă i-am găsit un punct vinețiu pe picior. Trei zile mai tîrziu îi amputau piciorul. Asta nu e chiar tragic, dacă e să mă gîndesc că după două săptămîni i-l amputau și pe celălalt și că după încă o lună bărbată-miu era mort și îngropat. Un picior amputat e doar un picior amputat, mai sînt speranțe că viața o să meargă înainte, șontîc-șontîc. Dar, mă rog, n-a fost să fie.
Am stat cu el la spital după prima amputare și am încercat să-l încurajez, i-am spus că viața merge înainte, că o să-l ajut. Știam că eram în stare, că eram făcută pentru așa ceva.
El stătea pe spate, cu ochii în tavan, și nu zicea nimic.
Să știi că eu cînd tac mă gîndesc la lucruri, i-am zis. Și știu că și tu te gîndești la lucruri. Spune-mi la ce te gîndești. Te rog, din sufletul meu te rog, zi-mi la ce te gîndești, i-am spus, și m-a podidit plînsul. De mult nu mai plînsesem.
El tot n-a zis nimic, nici atunci, nici în ziua următoare, dar după ce l-au externat, primul lucru pe care mi l-a spus cînd s-a trîntit în fotoliul lui din sufragerie a fost că vrea să bage divorț. Stătea acolo, cu piciorul drept atîrnînd peste marginea fotoliului ca o lumînare pe jumătate topită, și repeta întruna că bagă divorț.
Și cam asta a fost cu bărbată-miu. A ținut-o așa cu divorțul și după ce i-au tăiat și al doilea picior și, chiar dacă n-a făcut nimic propriu-zis în privința asta – sau poate tocmai din cauza asta, e ca și cum ar insista și după moarte.
* * *
Noaptea cu cutremurul mi-o aduc aminte foarte bine. Era sîmbătă spre duminică, episodul din „Inimi“ din ziua aia fusese foarte frumos și cu ocazia asta mă hotărîsem să stau să văd și reluarea. „Inimi“ era serialul meu preferat. Cele mai multe episoade erau plictisitoare, mă uitam la ele ca la niște știri meteo din altă țară, dar uneori venea și rândul cîte unuia deosebit. După un asemenea episod parcă renășteam. Mă așezam pe scaunul de lîngă fereastră, în bucătărie, și îmi priveam mîinile zbîrcite cum tremură, pînă uitam cu totul de mine și de ele și nu mai rămînea decît un sentiment plăcut, o amintire în care adulmecam contururi tulburi de lumină aurie, cu iz de condimente vechi. Așa era de fiecare dată.
Fiindcă oricum nu prea înțelegeam de ce serialul se numea cum se numea, ajunsesem să consider că titlul se referea tocmai la episoadele lui speciale. Iar dacă ele erau inimile, probabil că și restul reprezentau ceva.
Mai erau vreo zece minute pînă să înceapă reluarea, cînd s-a auzit un horcăit înfundat și blocul s-a zgîlțîit – foarte scurt, ca și cum cineva ar fi încercat să-l tragă într-o parte cu un cablu și cablul s-ar fi rupt. Asta a fost tot. L-am trezit pe bărbată-miu și i-am spus că a fost cutremur. Ce fel de cutremur, a bîiguit el, somnoros. N-am știut ce să-i răspund, iar el s-a ridicat și s-a dus la baie. Mă gîndeam în continuare la cutremur, cît de puțin a lipsit să nu-l simt și mi-am amintit cum a dat peste mine o camionetă cînd eram mică și n-aș fi simțit nimic dacă nu mi-aș fi tăiat mîna într-o piatră, în cădere. Cum o senzație a tras după ea alte dureri, mai mari, mai supărătoare, cum unele pare că au dăinuit pînă în ziua de azi. Se spune că nu-ți aduci aminte decît cele mai fericite sau cele mai îngrozitoare momente din viață, mai ales spre sfîrșitul ei, dar ăsta era un moment ca oricare altul, nici prea-prea, nici foarte-foarte: un accident banal, un impact obișnuit. M-am concentrat să înțeleg de ce mi-am amintit așa ceva și pentru cîteva clipe am uitat cu totul de serial și-am adormit.
Cînd m-am trezit, episodul se terminase și bărbată-miu stătea în capul oaselor, cu ochii în televizor. Pete de culoare dansau pe chipul lui și pe peretele din spate și-am întins și eu mîna către șuvoiul de lumină care se revărsa din televizor, apoi am retras-o instinctiv, de teamă că m-aș putea tăia. Și atunci mi-a zis bărbată-miu prima oară de Larisa.
Ți-am zis c-am fost gata-gata să mă însor cu Larisa Ivănescu?
Cred că da, am răspuns eu, deși nu-mi aminteam așa ceva. Mă gîndeam că poate mi-a spus și am uitat. Mi-a luat un pic să-mi aduc aminte și cine fusese Larisa Ivănescu.
Daaa, a dat el din cap. A fost prima mea iubire Larisa. Era la Olimpiada din ’76, tocmai luasem amîndoi aurul, ea la sol, eu la inele. Doi campioni. Eram făcuți unul pentru altul, aveam lumea la picioare, îți imaginezi? Eu da, pusesem ochii pe ea de la plecare, din România, da’ trebuia să-i arăt cît sînt de bun, la o fată ca ea trebuia să-i arăți din ce ești făcut, că doar nu era să se ducă după oricine. Nu se duce oricine după oricine! Și seara m-am dus la ea cu medalia și i-am pus-o după gît și i-am zis că vreau să topesc medalia și să fac din ea verighete, numai să vrea să fie nevasta mea. Da’ exact așa am făcut! Și ea a zis bine, a zis da. Era serioasă. Ne-am dus la ea în cameră, avea cameră la hotel, fiindcă nu dormea cu restul echipei, avea regim special. În cameră s-a dezbrăcat imediat și mi-a zis să mă dezbrac și eu. Ea avea paișpe ani și nu mai fusese cu nimeni, eu aveam nouășpe, da’ ea mi-a zis să mă dezbrac, îți imaginezi, ea mi-a zis mie!
Bărbată-miu a tăcut. Nu mai vorbise de mult cu mine atîta și petele de lumină de pe fața lui se mișcau mai încet, parcă obosiseră. Îmi era și mie somn și eram cam necăjită că pierdusem reluarea, dar eram și curioasă să aud restul poveștii, să-l aud vorbind.
Păi și? După aia?
După aia, a mormăit bărbată-miu. După aia s-a răzgîndit. Ne-am răzgîndit amîndoi. Noaptea aia, mamă cum a fost noaptea aia, da’ de a doua zi a început să ne fie rău. De dimineață ne-a luat, rău de tot, parcă fusesem iradiați. Niște dureri ciudate, n-ai mai pomenit așa ceva. Înțepături în mușchi, arsuri în oase, furnicături, spasme. Ea a zis că din cauza mea, io că din cauza ei. Prea mare coincidența! Am dat toți banii cîștigați la Olimpiadă pe doctori și atenții la asistente, pentru tot felu’ de analize, da’ degeaba. N-a găsit niciunu’ nimic. Ne-am lăsat amîndoi de performanță și vreo doi ani doar am zăcut. Cînd mă gîndeam că și ea zace pe undeva, mai tare îmi venea s-o strîng de gît. Mă crezi că m-am bucurat cînd am auzit că s-a omorît? Abia după ce s-a omorît m-am mai liniștit și eu și-am putut să mă gîndesc la mine. Trecuseră aproape doi ani. M-am gîndit dacă nu vreau și io să mă omor. Și mi-am dat seama că nu merită. Mă simțeam oricum deja mai bine, începusem să-mi mai revin. Nu știu dacă și ea începuse să-și revină cînd s-a omorît, dar eu mă simțeam deja mai bine: dădeam seara ture prin cartier, îmi revenise și pofta de mîncare. Și, cînd m-am gîndit bine în ziua aia dacă nu vreau să mă omor, ăsta mi s-a părut un gînd tare prostesc. Și chiar și faptul că am avut un gînd prostesc mi s-a părut un semn bun, de multă vreme nu mai avusesem un gînd prostesc. Și așa a și fost, în două zile am fost din nou pe picioare.
