Povestire scrisă de Angelica Stan, aleasă de Adrian Schiop la Creative Writing Sundays, pe 4 decembrie 2016, la tema „o relație eșuată”.
Ieşea pentru prima dată din ţară. Asta, acum, poate să nu mai însemne mare lucru. Dar pe vremea aia, adică prin anii nouăzeci, era ceva. Adică să ai douăzeci şi şase de ani, să te urci într-o dimineaţă într-un autocar „Eurolines”, să traversezi ţara cenuşie şi obosită şi să fumezi următoarea ţigară pe peronul unei autogări din Germania. Brusc, să nu mai conteze că ţi-ai dat demisia de la job, că banii din bursă nu acoperă şi subzistenţa, ci doar cursurile, că ai lăsat acasă soţul contrariat după doar un an de căsnicie. Să nu mai fie aşa grele grijile, vinovăţia, instinctul de conservare, teama de necunoscut. Privea oraşele prin care trecea autocarul cu obrazul lipit de geam, ziua şi noaptea. Uneori nu vedea decât bezna autostrăzii protejate cu parapeţi înalţi, întreruptă din când în când de lumini ample, orbitoare. Parcă şi bezna era altfel, odată trecută graniţa României.
Mai făcuseră câteva opriri pe traseu, dar ea nu se dăduse jos la niciuna din ele. Autocarul era plin: şi de oameni, şi de bagaje. Incredibil câte bagaje puteau avea românii care plecau din ţară! E drept, unii poate că plecau pentru totdeauna. De la geam privindu-i, încerca să-şi dea seama care pleacă pentru mult-mult timp, care în ce scop şi aşa mai departe. În spatele ei era o femeie (bunică, mătuşă, bonă?) cu o fetiţă de aproximativ patru ani, care cerea întruna să i se spună poveşti – dar poveşti frumoase, cu prinţi şi prinţese care se iubesc. Şi femeia nu reuşea să ajungă sau trecea prea repede peste partea cu iubirea. Uneori aducea vorba de mama fetiţei şi atunci cea mică tăcea şi spunea: mi-e somn, sau mi-e rău. În rest, toţi erau tăcuţi şi închişi în ei precum propriile gemantane, pline cu cine ştie ce lucruri neaoşe. Şi ea îşi luase multe conserve şi supe instant, de la en gros, gândindu-se că nu îşi va permite acolo să dea banii pe mâncare.
Pe tipul ăsta îl remarcase încă de când urcaseră, căci era probabil singurul care venise neînsoţit, fără un întreg familion care să lăcrimeze, să fluture mâini la geamuri sau să aplice pupături zdravene pe obrajii celui ce urma să plece. Înalt, foarte slab, cu umerii uşor încovoiaţi, cu părul şaten prins într-o coadă la spate, un pic palid la faţă şi cu o privire care mătura egal pe deasupra mulţimii adunate în piaţa Dorobanţi, la acea oră foarte mică a dimineţii. Avea locul la vreo trei banchete în spatele ei, pe dreapta. Ieşise la ţigară și la Budapesta, iar ea îl privise cum răspunde monosilabic şi fără chef celor patru-cinci barbați tuciurii şi graşi, care veniseră în gaşcă şi care vorbeau apăsat, destul de tare – dar într-o română pe care puţini ar fi înţeles-o, cu mâinile în buzunare şi cu fesurile adâncite pe cap.
În Ulm urmau să schimbe autocarul. Nu se ştie de ce, dar treaba asta era de neevitat. Acum pare complet aiurea, dar aşa era atunci: nu exista un drum mai lung cu autocarul, peste graniţă, fără schimbare. Pare-se că se schimbau şi şoferii. Şi erau poveşti că se făceau încurcături, că unii nu mai aveau locul asigurat după schimbare şi dormeau o noapte în autogară, că erau alții care nu aveau viza cum trebuie şi şoferii erau înţeleşi cu vameşii, plătiţi dinainte să-i treacă pe şest în lumea civilizată.
Bagajul ei era o valiza uriaşă, maronie, pe nişte roţi minuscule, dintre care una cedă atunci când o trase din burta autocarului. Rămasă într-o singură roată, valiza se târa pe pardoseală, scoţând un zgomot puţin spus neplăcut. Atent, tânărul se oferi să-i care el valiza cei câţiva metri până la peronul de unde urma să plece următorul autocar. Ea acceptă, dar era îngrijorată pentru momentul când aveau să ajungă în Paris, căci acolo era mult de mers, până la metrou şi după aceea: ce s-ar face ea cu valiza în braţe? El îi spuse că valiza va rezista o vreme acelei mişcări de frecare pe locul roţii care lipsea, doar că, după aceea, va trebui să o arunce: de reparat, mai greu. Tipul avea o voce atât de calmă, încât, din nou, toate i se părură uşoare, iar distrugerea valizei (care nu fusese chiar ieftină) ajunse să o amuze. Îşi aprinse o ţigară şi tipul, lângă ea, îi oferi repede un foc. Din liceu nu i se mai întâmplase asta.
După ce se petrecu manevra cu bagajele, şoferul anunţă că plecarea este peste două ore, timp în care puteau mânca, bea o cafea, acolo, pe lângă autogară, sau puteau aştepta în autocar. Era ora şase şi ceva – o dimineaţă mohorâtă de noiembrie. El nu avea niciun bagaj, doar un rucsac mic în spate. Tânăra aruncă o privire în jur, înspre stâlpul cu denumirile unor locuri din vecinătatea autogării: Nikolsdorf, Weiringergasse, Scheillengasse. Păreau locuri de pe altă planetă. Tipul politicos se aplecă un pic spre ea şi, cu un aer complice, îi propuse să meargă împreună să caute un loc pe-aproape. După doar câţiva paşi, găsiră un McDonald’s. Din priviri s-au înțeles că e cel mai potrivit loc.
— Eşti din Bucureşti? întrebă ea când se aşezară, fiecare cu câte un sandvici şi o cafea.
— Nu… adică… acum nu mai stau în Bucureşti.
Era evaziv, părea că e ceva mai complicat de explicat. Ea nu insistă. Privi pe geam şi probabil dezinteresul ei îi stârni lui cheful să adauge:
— Sunt plecat din ţară de trei ani. Locuiesc în Paris, momentan. Am un job… mă rog, nu e cine ştie ce, dar am promisiuni să fie mai bine… curând. Îi zâmbi relaxat şi îşi îndreptă spatele sorbind din cafea. Ea îl privi ca şi când abia atunci îl vedea pentru prima dată. De fapt, mica lui prezentare o aduse la realitate: ea? Demult nu mai făcuse asta, să se prezinte cuiva, așa, scurt, în cateva cuvinte.
— Eu… sunt din Bucureşti. Am terminat dreptul. Am prins un stagiu de perfecţionare – zece luni… în Paris! adăugă zâmbind şi, în mintea ei, undeva, se agăţă de ideea că iată, cunoaşte pe cineva care stă chiar în Paris, un român, poate că se vor mai vedea.
— Mişto, zise el. Poate ne mai vedem prin Paris… să-mi dai adresa. Mi-ar plăcea!
Ana tresări violent, vărsă un pic din cafea pe masă, îl privi într-un anume fel, dar nu avu curajul să spună că se gândea exact la acelaşi lucru. Tipul îi aducea aminte de un prieten din liceu, o legătură intensă care nu durase mult, dar care îi rămăsese vie şi puternică. Ca şi atunci, erau sincronizaţi, de parcă ar fi fost pereche. Dintr-un anumit instinct, sau ca să umple timpul, sau ca să se asigure că totul e clar de la bun început, îi spuse, privindu-l drept în față:
— Sunt măritată. De un an.
Iar replica lui veni prompt, degajat:
— Şi eu. Soţia a rămas în ţară. E la Cluj, medic rezident, ortoped. Încearcă şi ea să plece, dar încă nu poate. I-au refuzat viza de două ori. Cheia e să mă stabilesc eu mai bine, să am un job bun şi apoi vine şi ea. După aia… mai vedem. Oricum, trebuie să-şi termine rezidenţiatul. Eu am făcut informatica în Bucureşti, mi-am găsit repede de lucru, adăugă el, privind lateral.
Şi-au terminat masa şi s-au uitat amândoi la ceas. Mai era o grămadă de vreme. Au făcut apoi schimb de adrese şi numere de telefon. Ea a rupt o foaie din carneţelul de care nu se despărţea niciodată, el nu avea nimic de scris şi nicio agendă în acel rucsac pe care îl ţinea pe umăr. Adresele erau din zone diferite ale Parisului, dar nu îşi dădea seama cât de departe una de alta. Nici nu îl întrebă. El avea un scris mare, greoi și aşternu pe foaie ceva foarte scurt, o stradă şi un telefon. Nu scrisese şi numele lui complet. Îi spuse că la telefon răspunde de regulă o femeie în vârstă, cam surdă.
— Hai să mirosim un pic oraşul, spuse el apoi, trăgând în piept aerul proaspăt la ieşirea din McDonald’s şi o luă pe după umeri. Ea remarcă gestul, se ghemui un pic zgribulită, fără să spună nimic. Se simţea bine, se simţea în continuare uşoară, fără griji, liberă, deşi prezenţa acestui tip foarte sigur pe el, relaxat şi totuşi hotărât, în plus părând un om cumsecade şi cu energie de viaţă, o re-ancora în realitate: trebuia să fie atentă, nu avea nevoie de complicaţii, nicidecum să se îndrăgostească – tocmai acum! Se gândi să dea un telefon acasă. Era deja ora şapte. Văzu o cabină, dar nu avea fise: el îi oferi două, din restul de la McDonald’s, dar ea se răzgândi.
— Mai târziu, când ajung. Am doar franci schimbaţi şi oricum, e prea devreme.
— Atunci sun eu. Nevastă-mea e de gardă, cred.
Intră în cabina de telefon, care avea pe geamuri lipite diverse reclame colorate. Îl privi cum formează şi nu reuşeşte să prindă legătura: o dată, de două ori. Se gândi la femeia aceea în halat alb, într-un spital forfotind de lume săracă şi bolnavă. Îl văzu prin geamul acela în care se reflectau ritmic farurile maşinilor de pe Scheillenstrasse, cum vorbeşte însufleţit. Era o staţie de autobuz chiar lângă ea şi se aşeză acolo, pe bancă. Îşi aprinse o ţigară şi continuă să-l privească. Fuma şi el în cabină, cu ţigara în mâna dreaptă, trecându-şi fumul prin faţă ori de câte ori apăsa pe butoanele telefonului. Îl vedea cum răcneşte în receptor şi, la un moment dat, cum îşi lasă capul pe spate, parcă epuizat de ceea ce auzise. Îl văzu apoi cum tace, cum se întoarce, cum lasă capul în jos, îndoind genunchiul drept, de mai multe ori. Cum deschide gura să spună ceva, dar renunţă, se întoarce cu spatele, cu umerii curbaţi, suspendaţi într-o mişcare de abandon. Auzea, sau doar îşi imagina că aude, cum cad fisele, una câte una, în cutia telefonului, în timp ce el îndepărta telefonul de la ureche vrând și ne-vrând parcă să mai audă cele spuse. Apoi ieşi brusc, cu pumnul strâns în care mai culese câteva fise din cele neconsumate, căzute la final.
— Ne întoarcem, da? spuse el, dar vocea îi era cu totul alta. Nu, nu doar vocea. Chipul îi era altul – i se păru negricios, ursuz, patetic. Începuse să bată un vânt înghețat care îi flutura părul, acum desfăcut din coadă, căzându-i peste frunte în șuvițe subțiri.
Ana îşi puse mănuşile şi îşi trase mai bine fularul în jurul gâtului. Îl observă cu coadă ochiului cum mergea tăcut lângă ea şi i se păru că are capul parcă prea mare pe un trup micşorat, părând fragil, tremurător, gata de dezintegrare. Era vizibil iritat, clipea des și își mai aprinse o țigară. Păru că îşi aduce aminte ceva foarte important, clătină din cap şi aproape că vorbea singur, devenise complet absent. Mai merse câţiva paşi şi se opri brusc.
— Fir-ar! Mai trebuie să dau un telefon! Scuză-mă! Îmi pare rău… poţi să o iei înainte, vin şi eu. Dar trebuie să mai dau un telefon.
Fugi înspre cabină şi Ana rămase cu gura deschisă vrând să spună că îl poate aştepta până termină. Îl văzu cum închide uşa cabinei şi rămase pe loc, curioasă. Îşi aprinse o ţigară şi continuă să-l privească de pe banca stației de autobuz. Îl văzu cum reia convorbirea și se transformă iar, fumând și zbătându-se acolo, în cabina în care deja, din afară, nu se mai distingea mare lucru.
În staţie veni un autobuz şi ea se uită la ceas. Niște oameni blonzi, atletici și un puști de școală, în uniformă gri, coborau şi se îndepărtau în grabă. Mai erau cincisprezece minute şi ar fi trebuit să fie înapoi, la autocar. Când autobuzul plecă din staţie, lăsându-i din nou liberă perspectiva spre cabina telefonică, văzu doar strada pustie şi cabina goală, cu uşa întredeschisă. Se uită în toate direcţiile, dar el nu era nicăieri. Se gândi că s-a întors la autocar şi o luă şi ea într-acolo, în pas grăbit. Oamenii erau deja aşezaţi pe locurile lor şi scaunul pe care stătuse el era ocupat de o doamnă pe care nu o mai văzuse şi care îşi ţinea ţeapănă poşeta pe genunchi. Tipul nu era în autocar şi nimeni nu întrebă de el. Se gândi să îl întrebe pe şofer, dar acesta demară în grabă, spunând tare în microfon: „Următoarea oprire: Franţa”.
