Povestire scrisă de Florin Spătaru, aleasă de Cezar Paul-Bădescu la Creative Writing Sundays, pe 23 octombrie 2016, la tema „dialog”.
În fiecare vineri merg la Hem. O bere, un fum, o FIFA. Mi-e o foame de mor, de-abia aștept să bag niște mici și o ceafă friptă bine. Parcă-mi simt gura plină de cartofi, nu prea moi, da’ nici prea crocanți. Îmi place să-mi îndes în gură cît mai mulți, nu știu de ce, nu-mi pun întrebări, cînd îi văd încep să-i înfulec. De fapt, cred că fac asta de cînd eram mic și maică-mea țipa la mine să nu mă mai prostesc, să nu mai fiu lacom. De-asta ramîn fără aer. Ar fi stupid să mor așa, dar nu contează, cred că aș fi fericit. Apoi, o să mă potolesc un pic și o să las o bere să curgă liniștit. O Leffe blondă, Preo numai de-aia aduce, o ridic și-mi las gîtlejul să pulseze. O dau gata în trei minute. Dețin recordul de prin liceu.
— După cum ziceam, vinerea asta am fost liber, am lenevit în pat pînă pe la vreo doișpe, m-am dus și mi-am făcut o omletă cu șuncă, am ras o bere, m-am uitat la niște pornache, m-am uitat la ceva știri din fotbal, am băgat un film, nu mi-a plăcut, am căutat altu’, m-a sunat Diana, am vorbit cred că vreo oră. Îi place să le tot bîrfească pe colegele de la lucru. Ies cu ea prin Centru’ Vechi mîine. Dup-aia mi-am făcut un duș, am plecat spre Carrefour, de-acolo am luat ceafă și cîrnați. După ce am terminat cu statul la coadă, am dat o raită prin Regie ca să iau niște iarbă și niște ciuperci. Am luat-o pe Elisabeta pînă pe la Eroilor, de acolo am luat-o pe Berzei, am găsit un loc pe trotuar și am urcat la tine. Preo nu ajunsese încă, dar tu și cu Daniela erați deja la cuțite. Tu zbierai la ea, ea țipa că nu-ți pasă și că stai cu ochii numai în calculator. Nici unul dintre voi nu se uita la mine. Mă gîndeam să plec, dar apoi m-am strecurat pe balcon. După cîteva minute a venit Preo.
— La mine la birou a fost nebunie, de obicei vinerea apare cîte un client și nu apuc nici să respir. În pauza de masă am băgat un KFC cu colegii și după ce am terminat a trebuit să mă duc pînă la mașină. Am mereu impresia că nu am lăsat cutia de Leffe în portbagaj. După pauză, clientul american a venit și pe la etajul nostru: doi tipi și o tipă transgender. Ne-au tot bătut la cap colegele de la HR să nu zicem nimic, să avem grijă să nu ne holbăm, în fine, toată lumea s-a holbat. N-aș fi zis că a fost bărbat, dacă e să vorbim doar de corp. La față se cam rupea filmul. Părea cam încurcat, mă rog, încurcată. Pe la șase jumate am tulit-o spre mașină, am ajuns într-un sfert de oră la Victoriei, iar dup-aia am stat o grămadă în trafic. Am ajuns la tine, Daniela plîngea, eu nu știam ce să fac cu lada de bere. Ştiam că vă place să vă certați, da’ acum părea ceva serios. Am ieșit cu Tralala pe terasă și așteptam amîndoi în liniște de parcă eram la dentist.
— Cam asta a fost.
— Banal, așa ca tine.
— Du-te bă-n pula mea, că tu oi fi futut-o pe Scarlett Johansson în dimineața asta.
— Da, i-am spart buzoaicele. Dă și tu mai departe, puff puff pass.
— Bă, mersi. V-am zis, am avut un vis ciudat și de-aia am vrut să aud ce ați făcut pînă ați ajuns.
— Inception, în pula mea, fii atent la el, ne spune acuma că ăsta e un vis în vis.
— Nu mă. Am visat că eram copil și că vă așteptam. Unul dintre voi trebuia să-mi aducă un mesaj de la o gagică și tot așteptam în vis. Într-un final vine unul dintre voi, parcă Preo, cu o hîrtie împăturită și o citesc, iar acolo scrie cum o să mor.
— Parcă ai mai avut visu’ ăsta.
— Tu visezi mereu cîte ceva ciudat înainte să te desparți de cîte una.
— Hai mă că nu sînt așa multe.
— Şi de ce te-ai certat cu Daniela?
— Am prins-o cu vecinu’ din față.
— Băi, nasol. Da acuma ce vrei și tu, așa sînt pizdele.
— Da, i-ai prins în pat sau cum ?
— Se lingeau în lift.
Nici unul nu avea chef să-i spună că și ei și-o trăseseră cu Daniela. Preo începu să povestească încet despre adolescența lor, cînd lucrurile erau mai simple: el era obsedat de rap, Hem de hemp, Tralala de parkour. Mergeau toți trei pe la metrou, prin case părăsite, pe la Gara de Nord. Treceau de la multe culori la doar două sau trei, uneori se certau pe schemă și fiecare făcea desenul de capul lui. La Eroilor găsiseră un perete frumos și într-o săptămînă terminaseră trenul care izbucnea dintr-o gară cuprinsă de flăcări albastre. Se uitau acum în liniște la zidul din spatele grătarului. Desenul era imens. Fiecare își aducea aminte de o linie sau de o culoare, de primul sărut, de cum fugeau printre trenuri, de miile de detalii care îi legau. Pe perete, limba roșiatică părea un semn de întrebare pierdut în spuma unui imens lac argintiu. Contururile negre deveneau străzi, fluvii, blocuri din care se iveau ferestre luminate, ochi albi și liniștiți. Cînd groase, cînd subțiri, nu puteau să nu existe, să nu continue umbrele din fiecare seară, să nu se hrănească din degetele lor tuciurii, să nu înghită tot. Lațul slăbea cînd un rubiniu exploda. Un bleu aducea o ploaie pastel peste crîngul întunecat. Trenul aluneca pe creioane colorate, peste capete boante, mînjite, îmbătrînite.