Povestire scrisă de Florin Spătaru la atelierul bilingv de creative writing cu Philip Ó Ceallaigh.
Veneam de la liceu cu colegul de bancă, mai înalt cu un cap decît mine. Stătea în blocul de vizavi. Nu făceam mai mult de zece minute pînă acasă. Treceam pe lîngă curtea cu un cîine negru și mereu agitat, prin fața unei cîrciumi unde jucam biliard, pe lîngă un teren de joacă, o parcare, prin fața unui magazin mare, apoi mergeam printre niște garaje. Pe acolo erau, de obicei, cîini. După două minute ajungeam pe strada noastră. Vorbeam despre profu’ de mate, despre tema de la română și despre bani. De unde am putea face rost ca să mergem în centru să jucăm biliard, acolo unde sînt mese bune. Mese care au mantă bună, nu ca aia de la cîrciuma de lîngă noi. Da, la masa de la cîrciumă trebuie să dai cu efect ca să o ia bine din mantă. De-aia stai tu o mie de ani pînă dai în bilă? Mai bine, mă, decît ca tine, tu te grăbești mereu. Şi alaltăieri ai pierdut, că te-ai grăbit la neagră și ai scos-o din colț. Da, ți-am pus-o direct pe bilă. Asta e.
În acea marți eram chiar veseli. Am ajuns pe strada noastră și între blocuri era prea multă lume. Un grup mare, în plină stradă. Am devenit curioși. Era clar că se întîmplase ceva. Ne-am grăbit să ajungem. Nimeni nu ridica vocea, toți vorbeau în șoaptă. Am simțit că era ceva grav, dar curiozitatea era mare. Nu se întîmpla nimic la noi în cartier. Ne-am înghesuit printre oameni pînă în centru. Un polițist ne-a oprit și ne-a spus să mergem acasă. Dar noi ne uitam în spatele lui la pata mare de sînge. O baltă strălucitoare, părea desenată, nelalocul ei lîngă trotuar. Ne-am uitat în jur și nu era nimic altceva. Doar sîngele era acolo. Toată lumea întreba și nimeni nu știa nimic. Cu toții ne uitam la polițiști, iar polițiștii așteptau. După o jumătate de oră ne-am plictisit și ne-am dus în casă. De la geamul apartamentului se vedea și mai bine scena. Balta strălucea și mai tare de sus. După cîteva ore a venit o altă mașină de poliție, au făcut poze și au luat și ARO-ul care era tras înspre gardul viu. Mai era lume adunată în grupuri, șușoteau. Acum se știa că fusese o fetiță. Toată lumea aștepta să vină ta-su de la serviciu la ora cinci. A venit urlînd în tot cartierul. Unii încercau să-l țină, dar el se zbătea și țipa. Pînă la urmă l-au dus în casă, dar și de acolo se auzeau bine de tot țipetele.
Seara, femeia de serviciu a venit cu o găleată de apă și a măturat sîngele închegat spre o gură de canalizare. A pus o lumînare pe trotuar și apoi a venit mai multă lume cu flori și cu lumînări.
Înainte de masă, ai mei povesteau despre accident. Fetița a fost de vină. A sărit dintre mașinile parcate. Bine, da și ARO-ul a avut viteză. Printre blocuri trebuie să ai viteză redusă. Şoferul era în stare de șoc. Vai de capul lui. Dar și părinții fetiței? Ta-su era terminat. Noroc că nu era acasă cînd s-a întîmplat. Cred că-l omora pe șofer. Păi a venit ARO-ul ăla cu viteză, cu roata aia mare și i-a strivit capul. Ce să-i mai facă ambulanța, a venit degeaba.
Frate-miu cel mic se juca cu ea. Se jucau alergatea ca mai mereu, țipau și rîdeau. Mașina a frînat și zgomotul ascuțit a oprit tot. Nu-i mai vedeau decît părul lung de sub mașină. Au fugit toți în casă.
Nu am vorbit niciodată cu frate-miu despre accident. Familia cu fetița a mai făcut un copil după doi ani. Crucea din fața blocului, de la doi pași de balta de sînge, nu mai există.
