Povestire scrisă de Eduard Pandele, premiată de Adrian Schiop la concursul trimestrial de povestiri, cu motivația „un text scurt, dar excelent ca literatură, de o grație totală. Citindu-l, îți vine să exclami: da, domle, e talent!”
Știm că va fi o zi frumoasă, pentru că ne-am trezit amândoi în același timp. Ne strângem mâinile pe sub plapumă, păstrând încă puțin căldura somnului. Ne despărțim încet, degetele atingând venele, simțind bătăile inimilor, sângele circulând leneș, încă adormit. Degetele ne coboară în podul palmelor, apoi de-a lungul degetelor, senzația de bine crescând cu fiecare milimetru parcurs, până când nu ne mai leagă decât buricele și reflexul vestigial se declanșează în cele din urmă. Avem amândoi pielea de găină.
Bine că se mai trezește ceva în trupurile astea, râdem noi complice în timp ce ne ridicăm greoi și ne căutăm papucii, halatele, reflexia în oglinda uriașă în care amândoi avem ochii limpezi, pielea curată și mersul drept. Câinii coboară încă mai greu din pat, au deja optsprezece ani, cum aveam noi când ne-am privit prima dată în ochi.
Ne începem primul dans în bucătărie, pâine prăjită, iaurt, brânză și o urmă de cașcaval pentru noi, pui fiert și câte o pastilă pentru javrele care nu se mai pot ridica în două labe și cerșesc mâncarea din ochi. Ne sincronizăm perfect, fiecare cu câinele lui, dumicate înghițite în același moment, zâmbete în soare, cafea. Fără zahăr, firește.
Două priviri către același ceas. E târziu, așa că împărțim baia și ne sprijinim reciproc, explorăm munții și văile căzii cu mișcări atente. Ține-te de mine, prinde-te de bară, așa, încet, pufnim ușurați când dușul pornește din prima și apa curge ruginie, apoi tot mai limpede, ce bine ar fi să avem un duș care să curețe țevile ruginite din noi. Ne ștergem reciproc, prosoapele fluturând a cortină, ne examinăm reciproc, e bine, zâmbim. În oglindă, totul e frumos și tânăr – nu doar zâmbetele noastre.
Al treilea dans, mai elaborat, are loc în fața șifonierului, unde ne alegem cu grijă hainele, întotdeauna trebuie să fii șic când călătorești în timp, zâmbim dar oglinda are dreptate, ne-am potrivi perfect într-un album de familie din 1934, de ce 1934, pentru că încă se mai putea face ceva cu țara asta, râdem în cor.
Câinii sunt tot în bucătărie, nemișcați, de parcă ar dormi. Îi mângâiem, apoi ieșim, îmbrăcați desuet și mișcându-ne cu grijă, ca două păpuși de porțelan. Ne încălzim încet sub soarele rece de februarie, drumul e lung și urât așa că gura de metrou se anunță ca o linie de sosire pentru doi maratoniști obosiți. Răcoarea ne alină și începem al patrulea dans, atingându-ne degetele, ușor, ca doi liceeni timizi. Fără voie, degetele ne tremură și ne împletim mâinile mai puternic, ne strângem alături, stârnind zâmbete ironice sau poate tandre. Dansăm, în timp ce mulțimea grăbită ne ocolește și se aruncă în vagoane. Avem amândoi fiori în timp ce vuietul anunță apropierea următorului metrou. Sunetul acoperă muzica din urechile noastre în timp ce ne apropiem de marginea peronului și, perfect sincronizați, sărim.
