Povestire de Angelica Stan, aleasă de Matei Florian la Creative Writing Sundays pe 22 mai 2016, la tema „aseară”.
Intru în clădirea primăriei cu dosarele la subraț, ca în fiecare joi. Portarul se face că nu mă vede. Către registratură, holul e întunecat, deși clădirea e nouă. Geamuri deja murdare. Se vede o bucată de oraș: case unele peste altele, pomi abia înverziți. Pun dosarele în fața ghișeului și aștept cuminte bonul, căci fără el, degeaba drumul. Nimeni nu-mi cere explicații. Uneori nu-i așa: vor delegație, copie după buletin, tâmpenii. Când ies, chiar în dreptul ușii, remarc sub tălpi un moloz fin, ca și când în apropiere s-ar renova ceva, un tavan, un perete. Mă uit în jur. Portarul a ieșit la țigară, afară. Holul imens al instituției seamănă cu o gură deschisă. Pe latura din dreapta, o femeie de serviciu dă cu mopul, strânge molozul acela fin, risipit peste tot, pe pardoseala lucioasă.
Încă două dosare: la agenție și la minister. Mers întins, cam cincisprezece minute și apoi autobuzul. E vreme bună, nici cald, nici frig. Dar să termin azi pe la două, măcar. Pe splai, din când în când, câte o grămăjoară de moloz: probabil de la vreun balcon. Mă uit în sus, dar strada e grăbită, bate vântul și molozul se face praf, ustură ochii.
În clădirea agenției, vigilența e maximă. Ar trebui să mă simt măgulit pentru atâta atenție: un simplu angajat al unei firme de proiectări, ducând, în fiecare joi, dosare cu proiecte pentru avize. Proiecte moarte în fașă, cele mai multe. Un gardian îmi spune să aștept într-o săliță alăturată. Mă uit absent la modelul gresiei. Și iar observ niște mici insule de moloz fin, alb, răspândite ici și colo, pe pardoseală. Acum se simte și în aer. Pare că pică de undeva, dintr-o fisură. Dar niciuna nu se vede, nicăieri. Nimic, niciun șantier.
Mă așez pe scaun, sper să mă cheme cineva, să îmi ia dosarul şi să îmi dea un bon. Apare însă o femeie de serviciu, măturând molozul acela. Acum, privind mai bine, e peste tot. Femeia, într-o bluză lălâie, se apropie cu mătura şi atunci îmi trece prin cap să o întreb: ce-i cu tot molozul ăsta? de unde e? Ea se îndreaptă de spate: acum îi văd fața, ca de bărbat, groasă, cu gușă. Nu răspunde, însă face cu mâinile nişte gesturi care ar putea însemna ceva. Par gesturi de surdo-mut. Mi-a citit întrebarea pe buze, probabil. Expresia feței ei arată nedumerire. Are un neg mare lângă nas. Nu știe ce e cu acel moloz și nici nu o interesează. Doar îl mătură. Până la ora patru.
Praf, moloz, cine mai știe. În biroul registraturii, soarele intră printr-o fereastră zgârcită. Am mai depus un dosar, mai primesc un bon. Asta fac de douăzeci de ani. Cine ar fi crezut?
Ies și iarăși – sub tălpi, moloz. De unde naiba o veni? Parcă măturase femeia aia. Poate că măturase prost. Sau poate că și cladirea asta se prăbușește în ea însăși. Ca și cealaltă, ca și toate celelalte. Și ieri, spitalul părea lichid, părea că se prelinge totul pe degetele mele, pe haine. Bine ca mi-au dat un halat, din cele vișinii. N-a fost nimic, doar o sperietură, un leșin de domnișoară, cum zicea doctora aceea fâșneață. Dacă n-ar fi fost lumea aia în față, la neurologie, intram ieri și terminam și cu povestea asta. Să nu fie ceva la cap, doamne ferește.
Iau autobuzul și ajung relativ repede la minister. Ultimul dosar. Urc la etajul trei, gresia e foarte lucioasă. Să vezi iarna, când vii cu bocancii uzi.
Surprinzător, Vali e liber. Vali, care de obicei abia se vede pe după spinările aplecate a trei sau patru petenți, fiecare cu dosarul lui. Îi voi strica buna dispoziție, își savura şi el cafeaua la o șustă cu Gabi și apar eu, cu proiectul ăla imposibil. Cred că uitase că azi e zi de depunere. Înaintez ușurel. Am adus și eu modificările. Lasă-le aici, îmi zice scurt, mă uit mai târziu. Şi se întoarce efectiv cu spatele. N-are rost să insist. Oricum, o să-l sune șefu’. Eu ce sunt: un nimeni pentru Vali. Devin cineva doar atunci când am ceva pentru el. Dar acum probabil că se vede de la distanță că nu am nimic. Vali ăsta are un miros teribil la bani. Un simț special. E acolo de-o veșnicie, din 2000. Are doar liceul și un an de ASE, dar n-a contat. A trecut cu bine peste toți miniștrii. E tare.
De data asta iau liftul cel nou, panoramic, măcar așa, să mă simt și eu bine un pic. Se vede din el tot orașul. Și totuși, ce naiba o fi cu molozul ăsta? Și aici, în colțuri: dens, proaspăt. Ca și când un șantier ar fi pe vreundeva, pe aproape. Tălpile parcă au magnet, se lipesc singure. Mă aplec și îl șterg de pe jos cu două degete. Atunci se deschide ușa. Niște tocuri negre, ciorapi fini. Probabil de la departamentul de strategii. Acolo s-au strâns toate manechinele astea. Bag mâna în buzunar și șterg, pe nevăzute, molozul de pe cele două degete. Și pe frunte: am transpirat! De pe piele se ia un strat mai fin, dar același, același. Să nu fac aici vreo prostie!
Ies în stradă. Îmi potrivesc pașii printre insulele de moloz. E acolo, e peste tot. O iau la dreapta, pe Vlad Orlescu, apoi la stânga, apoi iar la dreapta, apoi merg la întâmplare, trecând de pe un trotuar pe altul. Apoi podul și da, cum mă așteptam, podul e plin de moloz, bine lipit de asfalt, deja înnegrit de pașii oamenilor. Cu un șpaclu, l-aș putea răzui pe tot. S-ar face un munte.
Ce să fie? Să sun, să întreb pe careva. Poate a mai văzut și altcineva asta. Sun la M. El știe tot. Cine cu cine, de ce și cum, e mereu în bârfe. Și la originea lor, uneori. M. îmi spune că nu știe de niciun moloz. Să îl las în pace, că are treabă. Îmi spune să mă duc să mă culc: ce treabă am eu cu molozul altora. Parcă ar ști că nu dorm de săptămâni, că îmi zvâcnesc tâmplele.
Intru la metrou. Stația chiar e în șantier: mai repară câte ceva pe la parapeți, pe la peretii cu infiltrații. Săptămâna trecută s-a mai aruncat unul pe șine. Un puști. Molozul e aici la fiecare pas. Dâmbovița nu prea are chef să mai asculte de inginerii care au proiectat stația. Peste două zile fac cincizeci de ani. Cine ar fi crezut? Când intră trenul în stație simt în nări, apoi în gură, ceva grunjos, dens. Ca și când aș fi strivit în dinți o pastilă de Duloxetina, dar fără gust. Nu se știe ce a avut puștiul. Poate că a alunecat. Doar șinele sunt curate, le pot mângâia ce curate sunt. Trenul împinge molozul prin tunel, îl plimbă dintr-o stație într-alta. În stații, curentul îl spulberă. Intră prin sistemul de ventilație și de aici, în plămâni. O parte este expirat și reintră în circuit. Cel mai fin se lipește de alveole. O altă parte se depune prin oraș. Fisurile sunt peste tot. Nici un inginer nu le poate face față. O altă parte ajunge în sânge, apoi în creier. Și de aici, tot restul. Așa începe.
