Povestire scrisă de Simona Goșu, aleasă de Marius Chivu la atelierul de scriere creativă, primăvara 2016. Tema: o poveste spusă de un obiect.
Mi-e greu să intru pe coapsele ei. Acolo mă opintesc. Oricât trage de mine, nu reuşesc să alunec pe pulpele ei, să mă-ntind uşor cum mă-ntindeam altădată. Şi-atunci mă suflecă, mă trage în jos, îmi rulează ambele părţi nervoasă, mă calcă în picioare şi ajung sub tălpile ei, mă scutură de ajung cu partea dinăuntru în afară. Sunt pe dos. Ea e în mijlocul meu, n-a ieşit din mine, sunt încurcat în tălpile ei, stau agăţat de ea cu marginile amândouă. Sare, sare pe mine, nu se poate dezbăra de mine, se încurcă de mine, se împiedică. A căzut pe mine. Sunt tot la picioarele ei. Stă ghemuită peste mine, mă apucă, mă trage cu mâinile la gură, m-atinge, mă frământă. M-a desprins cu totul din ea, mă ţine aproape de faţă, sunt pe buzele ei. Simt iris, iasomie, trandafir, un pic de portocale. Îşi mângâie faţa cu mine. Mă mânjeşte cu lacrimile care-i curg negricioase pe obraji. Îşi şterge gura colorată şi ochii înnegriţi cu mine, tremură din tot corpul şi mă strânge tare. O înţep cu buzunarele cu ţinţe, dar ea nu simte. Se scutură, se clatină şi nu-mi dă drumul, mă ţine strâns şi mă sărută suspinând. Nu zice nimic, doar plânge şi se leagănă cu mine-n braţe. Se mişcă înainte şi-napoi tot ghemuită. Ridică un pic capul şi se vede în oglindă şi scoate un sunet scurt şi-adânc. Şi nu mă lasă din mână, sunt ud de cât a plâns pe mine, ud şi murdar de negrul ei de pleoape şi de ruj. Scânceşte ca un bebeluş acum, mă strânge tare, fără să mă întoarcă pe faţă. Mă face ghemotoc. Hai, pune-mă la loc! Dar nu mă lasă. S-a ridicat, merg cu ea, nu-mi dă drumul. Trecem pragul dormitorului, ajungem în birou şi imediat în baie. Deci mă spală? Mă pune pe umărul stâng, mă lasă acolo aşa mototolit şi caută grăbită ceva. Deschide dulapurile de jos, sertarele de sus, dar nu găseşte. Se întoarce în birou, la masa de lucru şi caută şi-acolo cu mine atârnat pe umăr. Trage din cutia de pe masă două inele roşii mari cu două lame lucioase, prinse la mijloc împreună. O foarfecă. O apucă de inele cu degetul arătător şi cel mijlociu şi mă trage rapid de pe umăr cu mâna stângă. Înfige lamele foarfecei în mijlocul meu, mă împunge chiar în centru, unde mi se unesc ambele părţi. Dar nu simt nimic, doar alunec pe lamele strălucitoare. Mă aruncă pe jos şi pleacă.
Femeia mă culege de pe jos, mă întoarce pe faţă, mă scutură. Sunt la locul meu acum. Şi am rămas aşa mai multe zile – în raftul de jos, între treningul negru cu dungă albă şi colanţii albaştri. O văd cum le alege pe celelalte, pe ceilalţi. La mine doar se uită întâi, mă apucă de margini, mă desface şi mă netezeşte cu mâinile-amândouă, mă pune la loc şi trage uşa. E întuneric şi simt punctele mici şi albicioase, ca nişte picături fine, cum se aşază pe mine unele peste altele. Sunt tot pătruns de ele. Îmi doresc să mă mai ridice, măcar ca să mă scuture de ele, să le văd cum se împrăştie în jurul meu, să scap de ele. Dar nu mai vine. Îi desluşesc mişcările prin cameră, dar nu mai plânge. Doar pe femeie o aud mai bine. O ceartă des, mai des ca înainte. Îi zice mereu cât de supărată e, că nu e bine. Nu înţeleg exact ce-şi spun, prind doar crâmpeie când uită uşa trasă. E vorba de mere, de nişte pâine? Ea mai mult tace. Şi tot nu vine.
Mă trage afară. Mă ridică şi mă scutură. Şi-încep bobiţele albicioase să ţâşnească din mine. Întâi fug de mine, apoi doar se desprind, curg toate din mine şi saltă cu mişcări uşoare, încetinitoare, parcă stau pe loc. Dar nu se-opresc, plutesc, îşi schimbă locul unele cu altele, se joacă. Şi mă priveşte atent, îşi mişcă buzele, i se despart uşor şi se lungesc, îi văd şi dinţii. Şi mă apucă, mă rulează pe picioare. Înaintez, alunec, mă mulez pe coapsele ei, intru atât de uşor. Şi mai rămâne loc între mine şi pulpe, mă trage cu mâinile de margini, de genunchi, de buzunare. Mă îndoi pe-alocuri, mă răsfrâng. Îmi închide fermoarul şi nasturele. Nu-i simt burta, doar o scobitură, nu-i ating buricul. Îmi petrece repede cureaua printre găici şi sunt lipit acum de ea. Mă văd, sunt prins pe ea, de ea. Şi nu stau întins, fac multe cute. Stau în picioare pe ea, se răsuceşte, îmi văd iar buzunarele cu ţinte. Mă învârteşte, mă ameţeşte, mă mângâie. Mă poartă.
— Am încăput, ce bine, o aud. O să te port mereu cu mine, nu te mai las. Doar tu-mi purtai noroc, ştii bine.
