Povestire de Sorana Chiru, aleasă de Mihai Bădică la Creative Writing Sundays pe 10 aprilie 2016, la tema: „(re)construiți poveștile necunoscuților cu care vă intersectați pe stradă, într-o dimineață însorită de duminică.”
— Unde să fiu? La stomatolog eram, în sala de așteptare, unde credeai că m-am dus? Nu puteam să răspund, nu? Ce, tu îmi răspunzi tot timpul la telefon? Lasă-mă, că și așa îs cu nervii praștie. Că am stat lângă un tip care se juca pe mobil și clefăia o bomboană. M-a scos din minți. De fiecare dată când inspira, făcea cleaf. Trăgea aer în piept, clefăia bomboana și după aia o muta dintr-o parte în alta a gurii. Stătea așa de aproape de mine, că o auzeam izbindu-se de dinți. Mamă, am crezut că-l omor. Fornăia și plescăia. Cred că nimerise bomboana infinitului. Acuma-s în autobuz, mă duc acasă. Hai, te aștept mai încolo pe la mine.
Mara îmi face cu ochiul în timp ce vorbește la telefon. Merge cu autobuzul de când o știu. De când ne știm, de fapt, că am fost colege la filo în liceu, acum vreo 20 de ani. Ea a făcut mai departe ceva școală de asistente și și-a găsit de lucru la un cabinet particular. Ai mei n-au avut bani de asta, așa că a trebuit să mă angajez imediat după bac. Ăsta a fost singurul servici pe care l-am găsit atunci și nici n-am mai căutat altceva. Oricum, o înțeleg perfect pe Mara. Cred că eu aș fi înnebunit să-mi clefăie careva în ureche, în timp ce aștept să intru la dentist. Sunt o persoană ordonată, nu amestec monedele cu bancnotele, toți banii sunt așezați pe categorii la mine. Și acasă toate sunt la locul lor. Dacă mă trezești la miezul nopții să mă-ntrebi unde e unghiera sau ața neagră, îți zic fără să deschid ochii.
— Am plătit telefonul, m-am tuns, am luat otravă și acum vin acasă.
Doamna asta vorbește cam tare la telefon. S-a întors jumate de mașină să se uite la ea. Mă rog, jumate de mașină înseamnă cinci călători, că nu prea mai merge lumea cu autobuzul zilele astea. Acuma și-a pus mâna la gură și s-a întors cu spatele la mine. S-a sprijinit de bara din spate și-și ține geanta între picioare. Geanta aia e burdușită cu haine, femeia merge la gară. E a treia săptămână la rând când o văd cu geanta după ea, cam pe la aceeași oră, numai că acum are părul mai scurt decât săptămâna trecută. Și mai creț. Are tot unghii scurte și cu urme de ojă. Asta e ceva ce nu suport: oja sărită și firul de la ciorap dus.
A ieșit soarele. Dimineață, când m-am trezit și am deschis întâi un ochi, dormitorul era așa de întunecat, că n-am crezut că e mai mult de șase, dar când m-am uitat la telefon, era nouă. M-am sculat și am tras draperia și am văzut că plouă. De aia era beznă. Acuma e soare și bate așa de tare în geamul ăsta din spatele meu, că dacă mă sprijin de el, mă frige. Abia aștept să-ntoarcem la capăt de linie, să venim pe partea cu umbră.
— Frate, omul n-a fost nașpa, a zis că mă ține până la sfârșitul lunii. Eu aș mai sta, dar mă seacă scorpia de nevastă-sa. Nu, omule, în rest e un servici destul de ideal. Băi, nu vin acuma, mă duc acasă că-s rupt de foame. Am văzut un Ford pe stradă și în loc de Ford am citit food, îți dai seama. Îmi bag picioru, mă duc să crăp ceva în mine. Lasă că cu Diana mă mai văd, că abia a venit. Hai salut.
Nu știu cine e tânărul, nu l-am mai văzut în autobuz. Are barbă, un tricou mov și o pungă subțire, cu trei cepe în ea. Și e tatuat. Vreau să-mi fac și eu un tatuaj, dar nu știu cu ce să fie și nici unde să-l fac.
— Ridic cricul, trag șocul la jumătate și o pornesc. O scot pe liber, o las puțin să se încălzească și apăs șocul la loc. Dau a-ntâia și dau să ies din garaj. Ia zi, tată, crezi c-a plecat? Crezi că e proastă? Prost sunt eu, că ți-am dat-o. Păi ce-ai făcut aseară de mi-ai adus-o cu pană? Ți-am dat-o eu cu pană? Ai ceva cu mine? Păi la revedere motor, tată.
Bărbatul închide telefonul și-l bagă în buzunar. Își șterge transpirația de pe frunte cu dosul palmei. Cară după el o geacă de piele și o cască neagră. Le lasă pe amândouă pe un scaun și se așază și el. Se uită puțin în jur și mă vede.
— Mă scuzați, n-am mai mers cu autobuzul din copilărie.
— Nu prea mai merge nimeni cu autobuzul.
— Cât mai e un bilet?
— Doi lei.
Se caută de bani și-mi întinde o hârtie de cinci. Îi dau restul și biletul.
Dimineață, după ce m-a sunat Mircea, soțul, mi-am dat seama că mâine fac 38 de ani. M-am uitat în oglindă înainte să-mi fac duș, să văd unde ar merge un tatuaj și m-au luat gândurile. Mai am puțin până la 40. Ce urmează? Riduri? Fire de păr alb? Carne mai moale? Piele mai opacă? Am o mie de întrebări în cap. Mă enervează că nu știu de unde să iau și unde să așez lucrurile pe care le simt. Cancer? Sunt prea tânără. Sau nu mai ești tânăr după 35 de ani?
Mai e o stație până la capăt de linie. Nu mai e nimeni în autobuz, doar eu, motociclistul eșuat și nea Costi, șoferul. Dacă închid ochii și mă sprijin de spătarul scaunului, aud cum duduie motorul. Parcă e o mașină de spălat mai mare.
Înainte să plec la tură, m-a sunat Mircea. Trebuia să vină acasă de la muncă săptămâna asta. Pe unde ești?, l-am întrebat. Tot aici, n-am plecat. Înseamnă că vii săptămâna viitoare? Nu vin nici atunci. Cum adică? Nu mai vin acasă. Ce să-i mai zic? Am pus și eu telefonul pe masă și gata. M-am uitat în jur, prin bucătărie, să văd dacă mi se pare ceva schimbat. Nimic. Chiuveta. Dulapul. Masa. Din baie se auzea mașina de spălat, pusesem niște rufe. Am lăsat-o mergând, n-am avut cum să aștept să le și scot, că întârziam la schimb.
Am ajuns la capăt de linie. Motociclistului îi sună telefonul. Se face că nu-l aude. Își ia geaca și casca și se dă jos. Cobor și eu să mă dezmorțesc puțin și să vorbesc cu nea Costi. Bine că la întoarcere mergem pe partea cu umbră.
