Povestire de Regele Ionescu, aleasă de Răzvan Petrescu la Creative Writing Sundays pe 27 martie 2016. Tema a fost: „La alegere între 1 şi 2: 1. descrieţi o zi extrem de obişnuită în care se întîmplă ceva cu totul neobişnuit; 2. scrieţi o povestire debordînd de umor pe tema sexului, o parodie în care să desfiinţaţi acest subiect remarcabil.”
Semafoarele sunt stinse, nu funcționează, dar e trecere de pietoni, pot să traversez, chiar dacă autobuzul ăla vine cu viteză, cred că o să oprească, altfel nu știu, nu m-am gândit niciodată, mereu am fost sigur de ce fac iar moartea nu știi când vine, nu poți să te pregătești, te trezești mort, adică nu te trezești mort, pentru că moartea ta este singurul lucru la care nu poți să fii martor, te văd ceilalți cum mori, te văd mort, dar tu doar îți pierzi cunoștința, deși e și chestia aia cu filmul vieții care se derulează cu o viteză fantastică în ultimele clipe, dar eu nu cred, pentru că atunci când mori, inima îți bate tot mai încet, până se oprește și sângele, oxigenul nu mai ajunge la creier, celulele creierului merg și ele tot mai încet și atunci nu are cum filmul vieții să meargă pe repede înainte, probabil că auzi ca un scârțâit de frâne, o pocnitură, se văd cerul, norii, oamenii care se învârt în jur, e ca la film, stai nemișcat și totul se întâmplă în fața ta și poate că de aia îi și zice lumea ailaltă, că îi auzi dar nu poți să le vorbești, așa cum mi s-a întâmplat mie când am plecat de acasă și mă gândeam la ale mele, iar nevastă-mea îmi spunea să nu uit să iau nu știu ce, și a insistat chiar să îmi scrie pe un bilet, dar eu nu am vrut, i-am spus că stau bine cu memoria, că știu când s-a născut copilul nostru, știu când ne-am căsătorit, că atunci când m-am însurat, eram așa de emoționat că nu auzeam nimic, nici ce ziceau oamenii, nici preotul, nici măcar clopotele, știu și data, ora și locul unde am cerut-o de nevastă, și îmi aduc aminte perfect fiecare cuvințel al ei, și emoțiile pe care le avea, și ce mi-a făcut maică-mea când i-am spus că vreau să mă însor cu ea, deși ea mă despărțise de fata cu care trăisem înainte, și nu știu de ce, cuvintele îmi vin mai greu, trebuie să aștept câteva clipe îaintea fiecăruia, și înaintea fetei ăleia, de care eu m-am despărțit de fapt, pentru că mă părăsise când eram bolnav, pentru că se certase cu maică-mea, care nu știa că eram ocolit de toți prietenii și toți mă credeau nebun pentru că nu m-am sinucis după ce mi-am pierdut copiii într-un accident de mașină, și nu înțelegea că nu suport să aud muzică populară, chiar dacă la noi era în vizită bunică-mea, că sunt un om care are nevoie de liniște, că nu mai suport nimic, că mintea mea se concentra pe fiecare clipă pe care o petrecusem cu ei și cu mama lor, care m-a certat că mănânc cartofi prăjiți cu șnițel, deși era mâncare gătită, dar eu nu cerusem așa ceva, ci mama ei gătise, pentru că știa că îmi plac, deși în primele zile de după nuntă se trezea prima și îmi făcea cafea, sandviciuri și suc proaspăt de fructe, fără să îmi reproșeze că luna de miere am făcut-o la Budapesta pe un ger teribil, după ce ne căsătoriserăm pe ascuns, fără să știe nimeni, așa în joacă, chiar dacă ne cunoșteam de numai o săptămână iar ea îmi zisese că nu vrea căsătorie, că își dorește un bărbat doar ca să facă un copil cu el și pe urmă să o lase în pace, iar eu nu pricepusem că nu e doar o idee de fată mare, o vorbă aruncată așa ca să îmi scoată ochii, ci o chestie profundă a ei, mai bine ascultam de fata cu care fusesem înainte, și care, după ce aflase că mă însor, mă sunase și plângea la telefon să ne vedem, fără să știe că o părăsisem pentru că în loc să se întâlnească cu mine sâmbătă, după ce toată săptămâna am alergat cu ea și cu pisicul ei pe la clinici veterinare și îmi promisese că în weekend stă cu mine, a ales să se vadă cu prietena ei, cu care oricum vorbea toată ziua la telefon, o tipă pe care o cunoșteam și eu, pentru că fusese angajata mea și era puțin nebună, știa doar să ceară salariu, fără să facă nimic, și a mai fost una care a plecat în Canada și pe care am iubit-o pe un teanc de ziare în redacție, când lucram la România liberă, cu care m-am plimbat pe strada Galați și, ca să mă laud, i-am arătat casa profesoarei mele de franceză, care l-a tradus pe Caragiale în franceză, și ambasadorul Franței la București i-a zis că e o traducere proastă, și ea i-a explicat că și în română domnul Goe zice marinel, malinel, i-am povestit cum am învățat mitologia greacă în limba franceză și ce povești îmi spunea despre Istrate Micescu, tatăl ei, avocat celebru pentru pledoariile lui interbelice, și cum am cunoscut-o la Bibiloteca Pedagogică, care fusese casa ei, casa în care crescuse, casa din care o suna taică-său la trei dimineața să vină să discute probleme de istorie a Greciei, și despre fiica ei plecată balerină în Venezuela, și despre cum a lucrat ca zugrăviță, și despre primul ei soț care s-a împușcat când au venit comuniștii la putere și a lăsat-o singură cu un copil, și despre miile de cărți valoroase din casa părintească arse de comuniști în stradă, și cum soțul ei de acum, filosoful Vasilie Lemeny mă învățase care este diferența dintre filosofie și filozofie, care m-a făcut să uit de fata pe care o iubisem ca un nebun și suferisem după ea șapte ani, din cauza căreia ratasem facultatea și bac-ul l-am luat la mustață, pentru că m-a părăsit fix înainte de examene, din cauză că nu reușisesem să o prind când m-a pus să alerg după ea prin arătură, după ce ne iubiserăm o săptămână zi de zi, așa cum nu m-am iubit cu nimeni niciodată, ea cânta la vioară și eu îi prăjeam clătite, gol, în chiloți, într-un apartament însorit de trei camere din Baltă Albă, în care am trăit cele mai mari emoții în seara când m-am întors cu maică-mea de la liceu și mă rugasem tot drumul de ea să nu îi spună lui taică-miu că era să fiu exmatriculat din cauza absențelor, deși aveam zece pe linie la fizică și profesoara respectivă era și director adjunct, și mă iubea, poate pentru că intuia că eu chiuleam ca să cumpăr gogoși pentru colegi și să citesc Eliade și Cioran, pentru care stătusem la coadă la Eminescu așa cum se stătea la carne pe vremea aia, într-o zi luminoasă de vară, pe o căldură toridă, cu ziare în cap, cu dați câte una și doar cu buletinul ca să ajungă la toată lumea, nu mai contează că acolo s-a născut soră-mea, că i-am prins pe ai mei iubindu-se, că intuiția îmi spune că atunci au conceput-o, cum s-a înroșit maică-mea la față și nu știa ce să zică când am întrebat-o cum se fac copiii, în vara când împlinisem șase ani, după ce Ciprian ieșise la geamul de la bucătărie și ne-a zis la toți băieții strânși acolo cu ochii mari cât cepele că a aflat el că nu există Moș Crăciun și cum se fac copiii, că bărbatul i-o bagă la femeie, o chestie pe care nu o mai auzisem până atunci, cu toate că la grădiniță o colegă, care dormea în patul de alături, într-o după-amiază a ridicat pătura și mi-a zis că îmi arată păsărica dacă îi arăt și eu puțica, abia ne mutaserăm în cartier și veneam din Militari, stătuserăm la curte, unde mă plimbam cu tricicleta și o dată pe ploaie m-a găsit maică-mea ud fleașcă învârtind cu bățul un cauciuc de mașină, aveam patru ani, știam să citesc, primisem cadou o carte de benzi desenate cu bătălia de la Posada și muream de râs cu prietenii mei când vedeam cu ce aruncă românii în Carol Robert de Anjou, și mă gândeam cu ce aș putea să arunc și eu în adulții care mă puneau să le citesc copiilor lor la desenele animate cu Mickey Mouse, Popeye Marinarul, Tom și Jerry sau la Daktari, serialul pentru copii care se dădea duminica dimineața înaintea emisiunii De strajă patriei, pe care le vedeam la televizorul pe care îl scoteau în curte când era meci de fotbal, tenis sau curse, care aveau și ele pauze publicitare, au făcut o dată reclamă la Mobra și un unchi de-ai lui tata a zis că își ia și el, pentru că avea un picior rupt, dinainte să mă nasc eu, și nu înțelegeam cum adică înainte să mă nasc eu, și mulți îmi spuneau la fel, eu îmi aminteam că cineva mă ținea de picioare, cu capul în jos și urlam, și plângeam revoltat pentru că mi-a dat o palmă puternică la fund fără să fi făcut nimic.
