Povestire scrisă de Horea Sibișteanu, aleasă de Bogdan Munteanu la Creative Writing Sundays, pe 28 martie 2021, la tema „dialog la o terasă între personaje care se cunosc bine”.
Terasa e plină ochi. La mesele îngrămădite, pline de pahare și farfurii, se discută aprins sau se râde. Îl vede pe Ovidiu undeva în spate, făcându-i bucuros din mână. Ce idee proastă să fi venit aici. În caz de vreun accident, o să moară călcat în picioare. La cât e de lungă terasa și îngustă, și la cât de apropiate sunt mesele, e imposibil să ieși de acolo prea repede. Și e o singură ieșire. În rest, e delimitată de un gărduleț de lemn, acoperit cu jardiniere cu mușcate mari și roșii. E dificil să sari gardul ăla. E greu să-l dărâmi. Are la bază niște cuburi mari de beton. Și mai e și vizavi de Inspectoratul General de Poliție. Începe să râdă chicotit.
Se strecoară cu greu printre mese și scaune, cerându-și scuze încontinuu de la oamenii pe care îi înghiontește, până când ajunge la masă.
— De ce dracu ai vrut să ne vedem aici?
— Salut și ție, îi răspunde Ovidiu. Ai mai fost pe terasa asta?
— Am trecut pe lângă.
— Deci nu le știi coastele.
— Coaaaste! spune bărbatul în timp ce se așază pe scaun, scurs de energie.
— Cu plăcere! O să vezi ce mișto sunt. Luăm două porții și de băut, tot bere? Tibi, hello?
Tiberiu privește în gol spre clădirea Poliției. Apoi începe să râdă și dă din cap că da.
— Bere să fie. Și sper să fie bune coastele Nu îmi place aici. E prea multă lume și ți-am zis în ce stare sunt de când ai sunat.
— Stai, mă, liniștit. Că te paranoizezi degeaba. La ce te uiți?
— La ciori. Începe să râdă. O să vină ploaia în curând.
— Da’ ești bineee. Nu vezi că e senin? spune Ovidiu râzând.
— Da, dar se învârt ciorile în cerc. Uită-te!
Întinde mâna spre un stol mare de păsări ce dădea ocol deasupra unui spațiu verde din apropiere. Ovidiu se uită la stol, apoi se mai uită o dată la cer. E senin, cu câțiva nori pufoși din loc în loc.
— Tu ai observat că ciorile de aici sunt altfel?
— Altfel cum?
— Ciorile de București sunt mai frumoase. Mai fițoase. Nu râde. Nu ai observat?
Ovidiu dă din cap că nu, în timp ce își acoperă râsul cu palma stângă. Chelnerul se apropie și îi întrebă dacă doresc să comande ceva. Ovidiu dă halba de bere peste cap și i-o întinde.
— Da. Au pieptul gri, sunt mai pufoase, mai rotunjoare. Și au ciocul mai finuț.
— Și celelalte cum sunt?
— Că la tine acolo la Hunedoara, tot ciori din astea sunt…
— Nu dau atenție la ciori.
— E neagră, are capul mai mic, ciocul mai lung, e mai subțirică, cu penele mai lungi.
— Sunt specii diferite, se aude o voce de la altă masă.
Cei doi se întorc spre locul de unde se auzea vocea. E o femeie a cărei vârstă nu o poți stabili. Are o față de copil, cu ochii mari căprui, cu părul până la umeri, cu un breton ce îi ajunge în ochi și un zâmbet ștrengar; dar după voce și postură pare să fie o femeie în toată firea ei.
— Cum ați spus, întreabă Tibi.
— Cioara aia care spuneți că e de București, cea gri, e grivă. Cealaltă neagră e cioara de semănătură. Cioara grivă se întâlnește de obicei în afara zonelor urbane, însă pentru că iubește zonele umede, e observată în București, alături de pescăruși.
— Voilà, de vezi. Că nu sunt nebun. Mulțumesc, doamnă. Apoi, aplecându-se spre Ovidiu, de aia nu îmi place aici. E prea îngrămădit și aude lumea ce vorbești.
Ovidiu începe să râdă:
— Da, că noi discutam secrete de stat. Conspirația ciorilor. Așa ai aflat și tu cum se cheamă ciorile de București. Ce nu înțeleg eu e de unde până unde pasiunea pentru ciori.
— Hai că ești nesimțit și rasist.
— Am zis ceva?
— Nu. Dar te știu atât de bine încât să îmi dau seama când spui altceva din ochi și din gesturi. Dar o să-ți răspund fix la ce ai întrebat. Că mi-am amintit acum ceva. Când eram în școală, la mine în oraș erau prea multe ciori în parc. Și nu mai știu când, parcă vara, primăria organiza o vânătoare de ciori.
— Cine era primar, Mareșalul Antonescu?
—Bă, nu mai e OK să faci glume din astea. Taci și ascultă. Primăria organiza o zi în care se omorau ciorile din oraș. Și îți dădea nu mai știu cât pe capul de cioară. Eu nu am fost niciodată, că nu mă lăsa mama să merg singur în parc. Dar băieții de la bloc mergeau. Își pregăteau praștia din timp, strângeau pietricele de la leagăne. Era un loc de joacă la noi în cartier, lângă o grădiniță. Și pe jos era pietriș. Cu o săptămână înainte de vânătoare se apucau să caute pietricele potrivite. Le adunau în niște săculeți mici. Acolo, la vânătoare, nu știu ce se întâmpla. Știu că apoi vreo săptămână se lăudau cu banii câștigați.
— Pe cap de cioară? întreabă Ovidiu abia abținându-se să nu râdă.
— Râzi ca prostul. Apropo de râs, ce îți place mai mult? Să râzi sau să plângi?
— Să râd. Ce întrebare e asta?
— Nu te grăbi. Că oricum nu au venit coastele. Dracu știe când vin și mie îmi e foame rău. Să te ia mama dracului dacă nu sunt bune. Ascultă aici ipoteza mea. Mie îmi place mai mult să plâng. Cu toate că plâng rar. Că nu pot.
— Tu ești defect, Tibi. Din naștere.
— Poate și asta. Dar taci un pic și ascultă. Când plângem? Îmmm?
Tiberiu îl privește insistent pe Ovidiu așteptând să răspundă.
— Nu ai zis să tac? Am crezut că e retorică. Plângem când suntem supărați.
— Ei ? Așa zici? Gândește-te bine. Plângem când suntem încărcați emoțional. Când suntem supărați înjurăm, aruncăm. Plângem când contează: când moare cineva, plângem și de bucurie, plângem când ne emoționează ceva. Ia gândește-te. Și nu râdem când suntem bucuroși. Că râdem și la frică, râdem și când cade cineva pe jos. Diferența e că râdem în public și plângem în privat. Adică e mai OK, e socially accepted să râdem în public și să ne ferim când plângem. Pentru că e mai intim. Pentru că descărcarea pe care o simțim e mai puternică. Ia gândește-te.
La masă se lasă liniște preț de câteva clipe. Ospătarul aduce cele două farfurii cu coaste. Tibi se apleacă peste farfurie, adulmecă, se lasă pe spate încântat și se întoarce către femeia de la masa alăturată.
— Dumneavoastră ce vă place mai mult? Să râdeți, să plângeți sau să ascultați ce vorbesc oamenii la mesele din jur?
Apoi se îndreaptă spre Ovidiu și îi spune:
— Râsul e ca mâncatul. Plânsul e ca sexul. Hai pofta mare!
— Auzi, după ce plecăm de aici, hai la tine să plângem puțin. Mai e puțin și se face 4 și 20.
