Povestire scrisă de Dan Tecucianu, aleasă de Ana Maria Sandu la Creative Writing Sundays, pe 29 ianuarie 2023, la tema „Imaginați-vă o situație care să escaladeze. În care să există tensiune și surpriză. Decupați-o cât mai bine. Poate fi vorba despre un accident, la care sunteți martor sau participant, o călătorie cu un taxi, o întâlnire”.
Treispezece Iunie o mie nouă sute nouăzeci şi nouă. A doua zi de vacanţă. Mă întorceam cu tatăl meu de la o stână din apropierea orașului. Tocmai ce terminasem clasa a patra. Dacia noastră ramolită bâzâia pe şoseaua pe care se înşirau patru, cinci comune din apropiere. Ca un bondar zgomotos şi greoi, se mişca încet clătinându-se când pe o parte, când pe alta. Portbagajul atârna greu din pricina ramelor și a cutiilor de stupi pe care tata le tot pitrocea la stână. Îl cunoștea pe proprietar și vorbise cu el să aducă stupii acolo pe timp de vară, în schimbul câtorva kilograme de miere. Radioul fuziona cu toate zgomotele maşinii, dar și cu suflul călduţ de afară ce se strecura prin crăpătura geamului pe lângă urechea mea dreaptă. „Să nu scoţi mâna pe geam”, spunea tata. Ritmurile euro-pop generice nu mă lăsau încă să uit de banchetul care tocmai trecuse. Colegii de clasă veniseră cu toții în pantaloni de costum și cămăşi, iar unele fete aveau chiar și ruj roz pe buze. Doar eu, Fane și cu Gelu eram în tricouri. În rușinea mea că păream destul de sărăcăcios așa, nu voiam să par și nemâncat. Așa că nici nu m-am atins de aperitivele uscate aşezate pe platourile din pastic colorate cu motive florale. Am îndrăznit să mănânc o prajitura mai pe seară, dar de la nemâncatul dinainte, și căldură, și toate cremele alea untoase, am ajuns să vomit în baia localului, cu chelneriţa ţinându-mă de frunte cu palma ei rece, uscată şi indiferentă. Corpul mi se strângea de la jena pe care mi-o provocam derulând în minte evenimentele din ziua banchetului. Încercam să uit privind câmpurile pestriţe de-a lungul șoselei. Mă imaginam alergând prin ele ferindu-mă de un roi de albine gata să mă înţepe cu un virus necunoscut cum văzusem în Dosarele X la văru-meu, pe video. Eram convins că vara asta o să fac un prim contact cu fiinţe din altă galaxie sau dimensiune. Aveam de gând să documentez totul; de la firişoarele de lână ce pluteau din cer şi despre care aflasem că se numeau angel hair, până la orice anomalie ce se aprindea pe cerul aglomerat al nopţilor de vară. În faţa noastră, singura maşină pe care o văzusem de douăzeci de minute, era oprită de-a latul, parcă aruncată din cer, în mijlocul șoselei. Tata încetinise. „Pune-ţi mâinile la ochi”, l-am auzit spunând. „Acum!”, a urlat. Mirosul de ceară din maşină îngreuna atmosfera, emanând nuanțe funebre ce pluteau deasupra capului meu și se amestecau cu mirosul lipicios și lăptos al florilor de câmp. Printre degete am zărit silueta tatei care acum coborâse din maşină şi se îndrepta spre vehiculul ce zăcea nefiresc la câtiva metri mai în faţă. S-a apropiat încet de geamul şoferului şi a început să se tragă în jos de obraji, parcă defigurându-se singur. Era un gest pe care nu-l mai văzusem niciodată și nu știam ce înseamnă. Lacrimile începeau să-mi curgă ușor de-a lungul palmelor, lăsând dâre albe în praful și polenul gălbui ce îmi acopereau brațele.
Mamaie-mea zbiera de undeva din curte şi înjura și făcea ca toate alea. M-am ridicat repede din pat, „futu-ţi neamu’ mă-tii”, nu era nici șapte dimineața și venise iar. Am sărit toate treptele casei și am smuls toporişca din ciotul de lemn unde zăcea înfiptă. „Du-te, bă, acasă”, am urlat la Viorel, „nu mai e casa ta aici”. Vocea mea un pic plângăcioasă și speriată parcă încerca să imite o dispută serioasă auzită între doi adulţi. „Sparge-i capul”, urla mamaie-mea, care acum se ţinea de sârmele viţei de vie și se bălăngănea o dată cu ele. Coada toporului aluneca uşor prin palmele mele transpirate de frică. „Du-te, bă, acasă”, am mai urlat o dată şi Viorel a făcut un gest de plecăciune exagerat, apoi cu privirea aţintită pe toporişcă şi cu un rânjet bufonic a îngânat printre dinții lipsă: „Bine, bine… las’ că mă întorc eu”. Era a doua zi de vacanţă, terminasem clasa a șasea. Stăteam și mă uram pentru vocea plângăcioasă de mai devreme în timp ce mamaie-mea arunca cu duşmănie grâu în găinile din curte de parcă le-ar fi drăcuit şi pe ele. Vlad m-a strigat pe la opt; își purta părul lung într-o coadă acum; era mai mare cu doi ani ca mine. Venise la poartă după ce auzise de la maică-sa că trecuse iarăși Viorel cu scandal pe la noi. „Strigă-mă pe mine data viitoare, si îi futem niște pumni în gură, de nu mai dă p’aci”. Zâmbeşte complice apoi loveşte cu mâna o rolă imensă de sârmă legată de portbagajul bicicletei. „Ia uite… am găsit-o aproape de balastieră, o fi căzut din vreo maşină.” O oră mai târziu, leşinaţi de râs, ne învârteam de-a latul șoselei înfăşurând cu sârmă doi copaci aşezaţi de-o parte și de alta a drumului. Apoi, cu două patente îmbârligam sârma de la mijloc. Ne usturau palmele de la cauciucul de pe mânere, dar ne alinam cu gândul că un fraier o să treacă cu viteză, nu o să vadă sârma, acum destul de strânsă şi nu o să ştie ce l-a lovit. Iar faţa aia de prost a soferului, plină de confuzie, pe care ne-o imaginam, deja ne făcea să ne prăpădim de râs în timp ce mai răsuceam sârma tensionată încă o dată. Totul a durat mai puțin de zece minute, și pentru încă cinci minute nu a trecut nicio maşină. Apoi, din depărtare, un punct argintiu se îndrepta falnic și cu viteză către noi. Ne-am împleticit unul de altul gâfâind de râs și ne-am aşezat pe burtă în câmp, la o distanță de vreo cincizeci de pasi, cât să putem vedea tot circul ce avea să urmeze, dar și destul de departe cât să avem un avantaj în caz că trebuia să o tulim. Am clipit fix când maşina se apropia de firul metalic ce îngroşa orizontul. Când am deschis ochii, sârma părea să fi intrat prin parbrizul mașinii iar șoferul stătea nemişcat cu capul drept, întors spre noi, cu ochii şi gura larg deschise. A părut că ne uităm în ochii ăia stinși ai săi o veșnicie. Mâinile lui Vlad tremurau şi scoteau mecanic ierburi din rădăcini pe care apoi le lăsau jos ștergându-se parcă de ele. O altă maşină a oprit la câţiva metri mai în spate. Șoferul a coborât, s-a apropiat încet, apoi și-a acoperit fața cu palmele. Aş fi vrut să plâng, dar nu reușeam să îngân niciun sunet. Faţa îmi era blocată într-o bâlbâială ritmică şi sacadată. Pe scaunul din dreapta maşinii ce tocmai oprise, am zărit silueta unui baiat cam de-o seamă cu mine. Aş fi vrut să fiu în locul lui; privind în faţă cu groază, dar cu o distanţă sigură.
