Povestire scrisă de Cristina Diaconescu, aleasă de Filip Florian la atelierul intensiv de scriere creativă, care a avut loc la final de 2019.
O altă foaie pe care aş putea aşterne fapte, gânduri, emoţii. Câteodată aş dori să îţi transmit o scrisoare cu paginile albe şi tu să ghiceşti fiecare rând în parte, fiecare literă ce formează un cuvânt. După care, să mi-o trimiţi înapoi şi să citesc ceea ce eu aş fi scris. Sunt convins că ar fi fost două scrisori identice.
Insomniile s-au accentuat, rămân treaz până spre dimineaţă, stare ce se repetă de cel puţin două ori pe săptămână, iar dimineaţa mă trezesc buimac şi obosit. Probabil am început să îmbătrânesc. Şi am observat că îmi pierd răbdarea din ce în ce mai des, mă chinuie fiecare explicaţie dată, parcă simt fiecare cuvânt irosit în faţa unor decizii, de altfel, evidente. Iar toată această luptă cu de ce-uri, suprapusă peste anxietăţile şi neliniştile mele, îmi întunecă parţial gândirea, încep să fiu agitat, să gesticulez mult prea puternic, să alcătuiesc propoziţii, din care să constat că lipseşte şi subiectul şi predicatul. Acum te văd zâmbind, vorbesc non-sensuri, ce fel de propoziţii sunt acestea, sunt doar cuvinte aruncate, nici măcar în neant, sunt frânturi ce s-au opus unei alcătuiri logice.
Aproape în fiecare seară citesc articole apărute la BBC, suferinţa este egal distribuită peste tot pe glob. Şi constat că ceea ce am trăit odată nu mă face unic pe această planetă, pot deveni o entitate excepţională doar comparativ cu alţi locuitori din alte galaxii.
Am învăţat să mă las purtat de obsesii, de depresii, de stări iraţionale, dar doar pentru scurt timp, e ca şi cum ţi-ai da voie să plângi, după care înveţi să uiţi şi, în egală măsură, să şi ierţi.
Alerg cât pot de des şi de mult, câteodată îmi imaginez că aş putea să pornesc într-o călătorie în pas alert. Te rog să nu zâmbeşti. Da, nu nega, văd clar cum colţul stâng al gurii se ridică uşor, iar ochii încep să se îngusteze. Nu îţi pot descrie starea de linişte şi de bine ce mă cuprinde după ce alerg 10 kilometri.
Sophie e bine, mulţumesc de întrebare, e la fel de frumoasă, puţin cam grăsuţă, îi cântăresc boabele în fiecare zi, 27 de grame dimineaţa şi 17 seara. Dacă mă gândesc mai bine, ar trebui să îi dau mai multe seara, e un animal nocturn.
Am descoperit că vocea unui motan, într-o scriere, poate deveni un contrapunct.
Recitesc toate rândurile şi constat că nu ţi-am povestit nimic, sunt doar bucăţi rupte dintr-un întreg, împrăştiate aleatoriu, neavând o ordine precisă. Dar ce aş mai putea să îţi spun fără să mă repet. Uneori pare că trăiesc într-o buclă, aceleaşi lucruri revin aproape identic sau doar cu mici variaţii. Altădată, din contră, evenimentele te pot surpinde şi te pot arunca spre altceva, aproape imposibil de imaginat.
O aceeaşi zi de naştere, din luna mai, te poate convinge să iei o decizie, care, la final, te umple de uimire.
Este deja patru dimineaţa, iar lipsa somnului te poate arunca sau în lucidităţi extreme sau în tristeţi neînţelese. Poţi începe să despici firul, nu în patru, ci în o mie, iar ele, fiecare în parte, mai pot fi în continuare desfăcute în alte sute. Şi toate acestea până începi să te pierzi pe tine ca fiinţă, când pătrunzi în alte teritorii, unde creaturi cu aripi te pot învălui, te pot duce spre lumi imaginare, rupte de realitate. Iar visul, odată ce te-a acaparat, creează dependenţă, şi te transformă într-un animal de pradă, începi să vânezi lumi improbabile.
Îţi promit că data viitoare voi povesti tot ce mi s-a întâmplat în acea zi, până în cele mai mici detalii, cu acurateţe, voi îndepărta orice urmă de emoţie, dacă este posibil aşa ceva.
Dar, am uitat să îţi spun, astăzi, un om a renunţat la ceea ce iubea cel mai mult, la ceea ce îl obseda. Mă întreb cum va trăi de acum înainte. Lee Sedol, la 36 de ani, a decis ca din această zi să nu mai joace, la nivel profesionist, un joc atât de complicat, Go. Şi asta, pentru că un alt tip de inteligenţă, capabilă să înveţe singură, nu mai poate fi învinsă de nicio fiinţă omenească. Şi încă nu ştiu ce aş putea simţi prima dată, nelinişte sau fascinaţie. Las suspendate în aer orice fel de concluzii, sunt mult prea obosit acum.
Cred că ar trebui să închei această scrisoare, o semnez, cu drag, şi o adaug la celelalte 1236 din sertar. Poate, când ţi le voi trimite pe toate, când le vei citi împreună, când vei reuşi să culegi frânturi, să le pui cap la cap, poate se va contura un tablou, al meu şi, în acelaşi timp, şi al tău.
