Lavinia Braniște, „Interior zero”, Polirom, 2016
Interior zero este, aşa cum vă sugerează de la bun început titlul, romanul unei interiorităţi – al unui vid lăuntric greu de umplut. Nu mai citisem de ceva timp un roman românesc atât de bun, atât de autentic, atât de invaziv faţă de propria mea viaţă lăuntrică. Poate şi pentru că m-am identificat destul de mult cu trăirile protagonistei, Cristina, absolventă de Litere, obligată financiar să se mulţumească cu o slujbă de asistentă la o mică firmă din Bucureşti, ce coordonează şantiere în diferite colţuri ale țării. E în acelaşi timp asistentă şi traducătoare, cu multe ore peste program, cu o şefă imposibilă, cu colegi de care nu o leagă şi nu o apropie nimic, dar e slujba care-i permite să-şi plătească chiria, să îşi umple plasele la Mega Image, să bea o bere în localuri hip cum ar fi Control. Existenţa ei privată e la fel de măruntă şi monotonă ca cea profesională, cu o relaţie la distanţă inconsecventă sau parteneri care îi ascund relaţiile lor de lungă durată. Se adaugă câteva probleme de sănătate şi frici, o sarcină, aşteptări şi doruri multe.
Nu există nimic senzaţional în roman, dar stilul frust, fără înflorituri, reuşeşte totuşi să te prindă într-o lume specială, lumea acestei cărţi mărunte, cu toate tresăririle ei, cu toată spaima ei de neiubire, de care te leagă un cordon ombilical invizibil, exact ca-n Cusăturile Doinei Ioanid. În marea agitată de întâmplări şi nemulţumiri zilnice, mama reprezintă singură insula de normalitate, sprijinul permanent. Plecată în Spania la muncă de multă vreme, îi trimite Cristinei bani, o ajută moraliceşte, o însoţeşte în vizitele la doctor, îi propune să părăsească România şi să îşi caute o existenţă mai bună alături de ea pe plaiuri spaniole.
Interior zero este un text foarte plin, inundat până la refuz de realitate, de mediocritate, de ratare, de absenţa unui scop şi a unui sens, fără totuşi să pice prin asta în vreun clişeu. Autoarea dozează foarte bine momentele de tensiune, scenele surprinzătoare, evenimentele aparent neinteresante sau puţin ciudate, cititorul devenind captivul vocii principale, cea a protagonistei, care îi răsună multă vreme în cap după încetarea lecturii. E o carte ce ți se întipărește în minte. Replicile, cadrele sunt foarte realist construite, astfel încât, ieşind în lumea largă şi zbuciumată a Bucureştiului, mă simţeam cumva într-un „interior zero” extins, infinit, fără speranţă, al cărui personaj mărunt eram chiar eu.
Obsesia dominantă a romanului este imponderabilitatea – dorinţa sau impresia că viaţa o să fie sau că viaţa este foarte uşoară, că lupta pentru supravieţuire, ce presupune compromisuri, mizerii înghiţite din necesitate, din absenţa alternativei, dispariţia timpului personal, a plăcerii şi a bucuriei de a fi, şi mai ales de a fi alături de ceilalţi, poate să înceteze pentru câteva clipe. O altă temă recurentă este cea a corpului docil şi supravieţuitor, a minţii anesteziate, capabile să treacă peste toate întâmplările-obstacol fără să crâcnească. E teribil de mult din fiecare dintre noi în această Cristina resemnată, ce opune o rezistenţă tăcută lumii, pe când înăuntru totul se scufundă.
Cartea pare scrisă foarte uşor, fără pretenţii, dar nu este deloc aşa. Sub învelişul banalităţii cotidiene, găseşti o dramă interioară dintre cele mai puternice. Peste tot suflă impresia inutilităţii, lipsei de sens, iar conflictul interior este cu atât mai marcant cu cât personajul pare mai neajutorat, mai mediocru. Interior zero este romanul unei fiinţei mici, ce se chinuie să nu fie strivită şi reuşeşte să scape de fiecare dată cu mare greutate. Tonul dominant este cel al resemnării, al adaptării la toate, al amorțirii voinţei, cu o mică notă de optimism totuşi în final, un optimism la fel de mărunt şi speriat ca toate atitudinile protagonistei.
Interior zero e un roman jumătate candoare, jumătate frică, în care protagonista evită sistematic tandreţea şi rămâne întipărită în mintea cititorului tocmai prin stilul direct, fără ocolişuri şi iluzii, dar tânjeşte în acelaşi timp după iubirea măruntă, poate cea „adevărată”, care e doar o chestiune de respiraţie: pentru Cristina, iubirea e liniştea în care poți să auzi respiraţia celuilalt, dovada că viaţa nu e chiar atât de departe.
