„Imperiul pisicilor”, de Alex Tocilescu, Polirom, 2017
Trebuie să recunosc că sunt dezamăgită. Am cumpărat Imperiul pisicilor cu speranță și curiozitate, după ce citisem destul de constant postările lui Alex Tocilescu despre pisici și politică, pe care le apreciez în continuare, în ciuda dezamăgirii.
Volumul Imperiul pisicilor e o adunare eteroclită de povestiri scurte, mergând de la 2 la 10 pagini, cu situații diverse, umane și animaliere, unele cu haz, altele fără. Singurele elemente de legătură dintre aceste povestiri par să fie organele genitale – asta nu e neapărat un lucru rău, problema este că sunt singurele. Înțeleg că textele de sub nasul meu sunt „punk, pulp, prozac”, au desigur și părți bune și le voi analiza puțin ceva mai încolo, dar nu cred că e suficient să foloseșți cuvântul „pulă” sau „muie” ca să inovezi literatura, trebuie să mai și faci ceva cu ele, Un înger se arată fiind un rateu desăvârșit în acest sens. Singurul fel în care mă surprinde finalul acestei povestiri este unul neplăcut. Umorul se naște adesea din contrast, știm asta, dar când contrastul e prea facil, umorul iese cam fragil.
Să foloseșți organele genitale, de sine stătătoare sau în alcătuirea unor înjurături, poate avea un efect comic și îl și are în câteva povestiri, numai că, dacă-ți limitezi scriitura la asta în restul textelor, nu prea ești cu nimic diferit de un băiețel la pubertate care face glumițe porcoase. Amestecul de sex și umor îi iese relativ bine autorului doar în Astronautul (în care scena este una foarte cinematografică) – în toate celelalte povestiri mai puțin spre deloc, ca de pildă în Efectul fluturelui, Copiii, Fata doamnei Corneliuc sau Diapozitiv. Și mai amuzantă mi se pare folosirea exclusivă a cuvântului „pulă” și ignorarea completă a organului feminin. E poate un pic prea strident sonor și vulgar pentru a fi folosit? Dacă aș fi feministă aș putea începe să scriu despre falocentrismul tocilescian, dar nu sunt, așa că n-o să scriu despre dânsul.
Pe lângă amestecul incert de sex și haz, autorul se dedă și sfârșiturilor în coadă de pește, o coadă foarte firavă, ce se dezintegrează cam des și devine o fundătură stângace (se întâmplă în Un înger se arată, Doi cai urâți – aici poate nu mă prind eu de glumă, Diapozitiv, Romanță rurală – cu parodia ratată magistral). Este de asemenea interesant să introduci în poveste personaje ca Iisus sau Dumnezeu Tatăl, dar trebuie să mergi cu parodia și cu deconstruirea lor ceva mai departe decât a-i pune să bea bere sau să bată niște cocalari într-un sat românesc, altfel rămâi cu umorul undeva la nivelul clasei a VII-a.
Cele mai reușite povestiri ale lui Tocilescu sunt fix cele în care nu se străduiește prea tare: nu se chinuie să bage puli și spermă, mui și altele, nu încearcă să deconstruiască personaje biblice și să șocheze elementar. Amintesc pe scurt Adam și Eva (reinterpretați, trăind în zone diferite ale Globului și încercând să se regăsească), Cat funeral, cu iadul său lipsit de dramatism, Bombardamentul, cu un foarte reușit umor absurd și început-sfârșit pe tron, Vreme mișto, la fel de absurdă și cu inserții de animale vorbitoare, Vacanța, Fata doamnei Corneliuc, mai ales spre final, Uși negre și OK, probabil textul meu preferat. Simpatică este și Imperiul pisicilor, povestirea care dă titlul volumului.
Bineînțeles, poate e o chestiune de gust – iar volumul lui Alex Tocilescu nu este decât pe jumătate (sau chiar mai puțin de jumătate) pe gustul meu. Am argumentat mai sus de ce. Mi-aș dori un pic ca data viitoare să încerce un umor mai elaborat, iscat de contraste mai puțin facile, cu replici mai puțin forțate, parodii mai reușite și evident, mai multe pisici și animale vorbitoare, pentru că, în ciuda titlului, volumul este sărac în astfel de apariții. Sper să nu se supere pe mine și să nu mi-o ia în nume de rău. Îi voi urmări în continuare cu plăcere postările și voi continua să-i citesc povestirile, sperând că textele vor fi din ce în mai bune.
