Anton Pavlovivi Cehov, Logodnica. Schițe și povestiri, traducere și note de Ana Boldur, Polirom, 2013.
Nu m-am mirat când am descoperit că Cehov nu este doar un foarte priceput dramaturg, ci şi un foarte năstruşnic prozator. Simţi deja din piesele lui de teatru că e o fire pusă pe șotii, mereu gata să evidenţieze absurdul, în note deopotrivă comice şi triste.
Volumul Logodnica, apărut la Polirom într-o ediţie de buzunar, accesibilă, reuneşte schiţe şi povestiri (compuse între 1883 și 1903), al căror fir călăuzitor, esenţial, este umorul. Selecţia evoluează de la schiţe de doar două pagini la povestiri ample şi complexe, şi de la tonalităţi burleşti la întorsături tragi-comice, cu fiori ocazionali pe şira spinării.
Proza foarte scurtă ce deschide mica antologie, Moartea unui slujbaş, mi-a adus aminte, în unele momente, de viitoarele proze scurte sau, mai degrabă, pseudo-proze, ale lui Daniil Harms, din anii interbelici (recomand volumul Mi se spune capucin, apărut tot la Polirom). Actul în sine de a scrie este apoi luat în răspăr de Cehov, iar scrisul devine subiectul principal în Reguli pentru scriitori începători, text conceput sub forma unei liste amuzante şi nu a unei naraţiuni. Un sfat de „parenting” deosebit de util găsim la începutul acestui îndreptar: „Orice prunc nou-născut trebuie spălat cu grijă, apoi, după ce l-ai lăsat să-şi vină în fire de pe urma primelor impresii, îi tragi o bătaie bună la spate, spunându-i de mai multe ori: «Să nu scrii! Să nu scrii! Să nu te faci scriitor!». Dacă, în ciuda acestui tratament, pruncul în chestiune începe să dea totuşi semne de înclinări scriitoriceşti, trebuie luat cu duhul blândeţii. Dacă însă nici cu blândeţea nu ajungi la nici un rezultat, lasă-l în plata Domnului şi scrie la catastif « pierdut ». Mâncărimea scrisului e, într-adevăr, de nevindecat.” Restul textului nu face decât să dea sfaturi acestor „pierduţi”, care nu au putut fi salvaţi din primele ore de viaţă.
Când nu scrie ironic despre actul scriitoricesc, cum se întâmplă în textul menţionat, Cehov face scurte comentarii acide despre clişeele des întâlnite printre prozatori: „Privea şi se simţea în culmea fericirii. Când deodată… În povestiri întâlnim adesea acest « când deodată » şi scriitorii au dreptate să-l folosească: viaţa este atât de plină de neprevăzut !… Când deodată faţa i se schimonosi, ochii îi ieşiră din orbite, răsuflarea i se tăie… luă binoclul de la ochi, se aplecă şi…” Vă las pe voi să descoperiţi ce se întâmplă mai departe.
Câteva mai pagini mai târziu, întâlnim, în povestirea Ionîci, o familie foarte talentată dintr-un oraş de provincie, în care soţia se ocupă cu literatura, scriind romane (care nu au nicio legătură cu realitatea, remarcă maliţios naratorul), pe care le citeşte câte o oră, două, numeroasei sale asistenţe.
Unele povestiri comunică între ele dincolo de această răfuială constantă cu literatura şi clişeele ei, cum ar fi textele Profesorul de literatură şi Ionîci, în care întâlnim două cazuri aparent contrare, un personaj care îşi găseşte fericirea lângă persoana iubită şi un altul care o ratează cu desăvârşire, dar care pun împreună în evidență plafonarea inevitabilă a oamenilor, a fericirii înseşi şi monotonia de zi cu zi a unei existențe ce conduce la decădere fizică și morală. Notele de umor se îmbină aici cu amărăciune, şi îl recunoaştem imediat pe Cehov dramaturgul din Livada de vişini, atent să consemneze neputinţa oamenilor de a comunica, dispariţia reperelor şi lipsa de stabilitate a lumii. Ocazional, naratorul se joacă cu noi, trimiţându-ne câte un fior pe şira spinării, un viscol înspăimântător, cadavrul proaspăt al unui sinucigaş sau o fabrică stranie în mijlocul pustietăţii. Avem de-a face, totodată, cu mici reflecţii privind inegalitatea socială, în povestiri precum Cameleonul, Mihalţul, Răufăcătorul sau În interes de serviciu, însoţite, desigur, de ironizarea făţărniciei unora, care îşi schimbă comportamentul în funcţie de statutul social al interlocutorului.
Obsesia banalităţii răzbate din mai toate povestirile, inclusiv din cea care dă titlul volumului, Logodnica, iar chintesenţa ei este figura tragi-comică a omului-carapace, din povestirea eponimă, mereu precaut, însă izbitor de cenuşiu prin înfăţişare şi atitudine. El este prototipul vieții-nimic, ce curge între hotarele unui nimic atotcuprinzător, cu unduiri înşelătoare care dau uneori impresia noutăţii, dar care nu sunt de fapt decât zvâcnirile superficiale ale unui neant cu mult mai adânc şi imposibil de evitat. În proză, ca şi în teatru, dincolo de uşurătate și haz, Cehov conturează caractere sau caricaturi grave, tonalităţi cât se poate de serioase, care îţi şterg degrabă zâmbetul de pe buze. Prin măiastra stăpânire a trecerii de la râsete la îngrijorare şi cutremurare, Cehov reprezintă în proză, la fel ca în teatru, o figură inconturnabilă. Pur și simplu nu ai cum să nu îl citeşti.
